„Impresii din copilărie“ (1971) • „Născut în Utopia“ (1975) • „Satul“ (1979)
Motto
„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând este mai încet
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire…“
De la începutul istoriei umane satul a fost matca şi ordinea societăţii umane: o matcă etnică şi o ordine mitico-religioasă, ale cărei categorii erau: timpul mitic sacralizat, spaţiul natural-pământul sacralizat, entităţile terestre şi cosmice – cauzalitatea şi finalitatea – sacre, acele energii mitice care exprimau sensul şi direcţia dezvoltării comunităţii.
Întemeierea în neoliticul târziu a vieţii rurale patriarhale s-a făcut în orizontul unei gândiri mitice utopice. Dar existenţa comună a familiilor în cadrul comunităţii rurale a produs şi modele sociale şi familiale, tipare comportamentale şi afective, un sistem de valori perene care a prelungit timp de milenii experienţa comunităţii stabile – satul – şi le-a conservat pe toate planurile vieţii în tradiţii, în obiceiuri, în datini, în formele artelor populare însoţitoare, şi chiar în formele gândirii metafizice sau filosofice sub forma viziunii vieţii şi a lumii, dar şi a înţelepciunii morale populare.
Omul rural românesc şi-a dus existenţa între vremuri, când bune, când rele, căutându-şi împlinirea în destin. Încă, din perioada formării poporului român „omul satului“ s-a numit „ţăran“ – cuvânt care însemna „om al ţării“ (nu agricultor), om al Ţării Mureşului (Terra Marisia), al Ţării Crişului (Terra Crişia), al Ţării Zarandului etc. Numai cu timpul, după secole „ţăranul“ a fost desemnat semantic „om al pământului“, adică agricultor. Numai în orizontul timpului istoric „omul ţăran român“ devine, adică îşi rostuieşte destinul cu demnitate în lumina înţelepciunii milenare într-un spaţiu anume – matca destinală – şi participă la prezentul etern – la temporalitatea istorică – prin păstrarea şi reactualizarea periodică a credinţelor şi tradiţiilor, a obiceiurilor şi datinilor, a tezaurului valorilor create – fie ele morale şi afective, fie ele sociale şi economice, fie ele spirituale şi tradiţional artistice.
Nu am de gând să fac nici „elogiul ţăranului român“, nici „elogiul satului românesc“ fapte intelectual-culturale realizate cu asupra de măsură de două genii tutelare ale spiritului transilvan şi ale literaturii naţionale: Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga. Durata, permanenţa şi continuitatea românilor în spaţiul-matcă carpato-danubiano-pontic a fost opera ţăranului român atât în calitatea sa de „om al ţării“ cât şi de „om al pământului“.
„Veşnicia s-a născut la sat“, mai întâi ca „utopie“ (mit) civilizatoare, apoi prin formarea modelelor şi tiparelor, în baza experienţei dobândite multisecular, ca realităţi fundamentale de durată. Civilizaţia rurală ţărănească şi-a creat propriile modele şi valori, reactualizate ciclic-anual sau pe vârste de viaţă, modele şi valori care au devenit perene.
Dar astăzi – în contemporaneitatea apropiată, la sfârşitul secolului trecut şi a mileniului trecut şi începutul secolului 21 şi a mileniului al III-lea mai există ceea ce Blaga numea „Satul Veşnic“? La sfârşitul unui ciclu de civilizaţie satul actual trece prin diferite forme de metamorfoză – de la „satul tragic“, dispărut prin depopulare, aflat în ruină, până la satul „înghiţit de oraş“ sau până la satul „urbanizat“ – integrat sistematizării urbane, sat devenit „oraş rural“. Ar mai fi şi „satul muzeu“, adică „satul mumificat“ – devenit „muzeu în aer liber al civilizaţiei rurale tradiţionale“, obiectiv al curiozităţii turistice. Acestea sunt cele patru ipostaze ale satului românesc căzut sub tăvălugul urbanizării sau dezurbanizării.
Întrebarea pe care şi-o punea şi Doinaş este: mai este satul actual „o realitate vie“ sau devine încet o utopie? atunci când şi-a conceput ciclul de poezii „Născut în Utopia?“ Dacă tradiţiile, datinile, credinţele, mentalităţile şi formele de creaţie ţărăneşti dispar sau poate chiar au dispărut sub „tăvălugul istoriei“, ce mai poate fi „satul modern“ – aşa-zis modern? O formă fără fond sau un „orăşel rural“ totuşi.
Dar satul poetului există şi astăzi şi e încă viu, deşi tradiţiile, credinţele ancestrale, creaţiile populare, folclorul au dispărut. Intrat pe orbita colectivizării timp de jumătate de veac, apoi supravieţuind în „haosul“ social de după 1989, el tinde totuşi să stagneze să se destrame, aflându-se pe o pantă descendentă. „În anii ’80 – relatează eseista Alina Ledeanu, – Virgil Nemoianu îi sugerase lui Doinaş să-şi scrie amintirile despre sat; răspunsul arată că Doinaş considera subiectul închis, revenirea asupra temei – imposibilă“. Citez: „călătoria mea la Arad, la întâlnirea cu colegii de liceu, a fost mai veselă decât mă aşteptam […] Mai melancolic am fost, totuşi, în satul natal, unde nu numai vizita la cimitir m-a impresionat: aici părăginirea copilăriei e prea de tot crudă, vizibilă tocmai în lipsa de repere concret-actuale care să confirme pe cele din amintire. O clipă, sugestia ta, de a scrie despre anii mei din sat, m-a cucerit; apoi mi-am dat seama că memoria mea este atât de nevolnică, atât de pustie, că aş fi nevoit să fac literatură à la Proust, pe marginea unui iz de balegă sau a unei arome de toamnă târzie. E clar că pentru mine acel timp este definitiv pierdut“. (Şt. Aug. Doinaş către V. Nemoianu, Scrisoare din 19 oct. 1986, Arhiva Fundației Culturale Secolul 21)
Sau în proza-jurnalul-amintirile „Vieţii pierdute“, text inedit, despărţirea de sat se petrece prin interiorizarea definitivă a acestuia:
„Mă despărţeam de el liniştit, dar purtându-l în adâncul sufletului meu, neîntinat, clar ca o lacrimă de bucurie […]. Ca o matahală neagră – cu hainele aşezate claie deasupra – trăsura se legăna alene pe drumul prăfuit; înăuntrul ei, eu, chircit, aşteptam – vierme neînsemnat – să fiu aruncat în vârtejul vieţii. Voiam să alunec pe întinderea ei, să sorb hrana pentru fiinţa mea să lupt cu ea şi să înving…“ (în Secolul 21, „Doinaş la o dublă comemorare“, nr. 1-6/2013, p. 60) […]