Centenarul nașterii lui Ștefan Aug. Doinaș a fost o ocazie să ofer publicului un dialog rămas, la timpul său, doar în arhivă. Mărturiile poetului, înregistrate la el acasă, despre anii de detenție și despre creația din libertate, despre relația fidelă față de Dumnezeu și infidelitățile politicului față de oameni. Era firesc ca dialogul găzduit de podcastul meu, „Avangarda”, să nu rămână doar în paginile altor publicații, ci să ajungă „acasă”, adică în paginile revistei condusă mulți ani de Doinaș, ca un omagiu adus unuia dintre cei mai mari autori ai literaturii române contemporane.
Poet, eseist, traducător, intelectual public, autor, alături de Dan Hăulică, a minunii care s-a numit Secolul 20, devenită, sub conducerea sa, Secolul 21, Ștefan Aug. Doinaș a fost academician și senator în modul cel mai firesc. Demnitățile sale publice veneau din geniul poetului și din credința lui într-o lume mai bună, aceea a spiritului.
Am avut șansa să-l cunosc și să am mai multe întâlniri în apartamentul în care a locuit timp de 42 de ani împreună cu soția sa, marea balerină Irinel Liciu. Era perioada Facultății pentru mine, perioada marilor întâlniri, când am luat de câteva ori drumul de pe strada Sfânta Ecaterina către micul apartament din Piața Unirii, lângă Magazinul Cocor. Podcastul „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu” a celebrat figura marelui scriitor, prin câteva dialoguri inedite pentru marele public. Îi datorez Părintelui Profesor Ioan Buga această întâlnire destinală și apropierea de Ștefan Aug. Doinaș, care au presupus nu un dialog singular, ci mai multe conversații, din amintirea cărora păstrez darurile de preț ale edițiilor cu autograf din traducerile în limba română ale textelor lui Nietzsche și Goethe.
Nu știu dacă astăzi “Mistrețul cu colți de argint” mai e de găsit prin manuale. La urma urmei, noi îl trăim pe Faust. Nu ne mai trebuie să știm cine ni l-a tălmăcit în limba română pe Faust. Ca și pe Zarathustra, pe Hölderlin, pe Mallarmé sau Paul Claudel. Românul s-o fi născut poet, dar la maturitate a uitat să citească.
Mărturiile lui Doinaș sunt despre destinul tragic al scriitorilor întemnițați din rațiuni politice și despre Dumnezeul închisorilor, atât cât se întrevede El, în inima celor de după gratii, acolo unde până și poezia capătă un altfel de timp al ei. Faust-ul lui Goethe și Zarathustra lui Nietzsche și-au găsit locul în ediții românești impecabile prin traducerea literară a lui Ștefan Aug. Doinaș. Viața lui, o capodoperă, a fost curmată de moarte tragic, iar în ziua în care Doinaș a plecat la Dumnezeul transcendent al inimii sale, cea care a fost ființa iubirii și a prieteniei, prim-balerina Operei Naționale din București, Irinel Liciu, s-a sinucis. În amintirea lor, fix 20 de ani mai târziu, la microfonul podcastului meu, „Avangarda”, a răsunat vocea marelui poet. Doinaș a putut fi auzit din nou, pentru că vocea marilor scriitori nu se stinge niciodată. E asistată de Providență.
I. V.
Eclipsele de Dumnezeu: de ce poetul e un intermediar
între zei și oameni?
Ionuț Vulpescu: Îmi amintesc că prin ’91–’92, când eram prin clasa a X-a sau a XI-a, ați ținut o conferință la Liceul „George Coșbuc”, în care le-ați vorbit elevilor pornind de la celebra întrebare a lui Hölderlin, comentată de Heidegger în Originea operei de artă: „La ce bun poeții în timpuri de restriște?” Aș vrea să începem cu întrebarea asta, care nu e a mea, e a lui Hölderlin.
Ștefan Aug. Doinaș: Nu-mi amintesc exact care era răspunsul primit la întrebarea aceasta. Să încercăm să o lămurim pentru noi înșine, dincolo de contextul cultural în care ea a primit vreodată răspuns. Cred că răspunsul, în spiritul lui Hölderlin, era bazat pe faptul că poetul este un intermediar între zei și oameni. În felul acesta, prezența lui trebuie să fie o permanență și, îndeosebi în contextul unor vremuri de restriște, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subțiază prezența divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găsește o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul și când multă lume, intelectuali – și evrei, și de altă origine – și-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezență a lui Dumnezeu, susținută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absența totală, intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezența poetului ca intermediar între zei și oameni. Și cu cât vremurile sunt mai încărcate de restriște, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât și sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea, așa cum a avut-o cândva, întreaga demnitate și întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriștea nu este așa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuși printr-o perioadă de criză spirituală. Capitalismul pe care ne zbatem cu toții să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viața spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenței, pe valorile care asigură existența ca existență, și nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat și la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere și spațiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viața spiritului, sau mai ales viața spiritului este îngrădită, și unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, și care se bazează pe afirmația că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim și cel care dă dimensiunea interioară a vieții noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.
Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândește omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiți de către limbaj, nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri față de ceva care, ca glas al autenticității, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbește, putem postula, fără riscul de a greși prea mult, că glasul autenticității care se pronunță în limbaj ca glas al Ființei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înțelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulți o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcție de slujire a divinității, adică se pune în serviciul sacrului. Și nu cred că există ceva mai important în viață, chiar în viața de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care, prin îndeletnicirea lui, sporește sentimentul ființei – aceasta este una dintre definițiile poeziei, faptul de a spori sentimentul ființei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Și în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puțin gustă poezia, dacă nu chiar o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare știu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci riscurile au fost la fel de mari și dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru și ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că dușmanii spiritului, dușmanii credinței, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziați în fel și chip, sub formă de demoni, sub formă de acțiuni malefice, așa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puțină răspundere a omului și a poetului față de sine însuși, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înșine și în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, și în ceea ce ne solicită cu o forță aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizației se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negații a prezenței divinului. De aceea, opera prin care poetul se stăpânește pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care, acum câteva sute de ani, era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forțele răului aflate în afara sa. Lupta aceasta cu noi înșine, ca și lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată ușor de câștigat.
Un debut amânat de închisoarea comunistă
I.V.: O întrebare legată de biografia dumneavoastră. Ați debutat în reviste prin anii ’40, în Viața românească, Kalende, Vremea și altele, dar în volum destul de târziu, în ’64, cu volumul Cartea mareelor. De ce acest debut târziu?
Ș.A.D. : Eu am debutat în 1939 la Jurnalul literar al lui Călinescu și la Viața Românească, în același an. Pe urmă, activitatea mea literară se leagă de prezența Cercului Literar de la Sibiu, din perioada studenției mele, între anii 1941 și 1948, la Sibiu și Cluj. După, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, eu și prietenii mei, grupați în această formulă a Cercului Literar, ne-am dat seama că nu se mai poate face cultură, că nu putem continua ceea ce începusem la Sibiu, când am scos și o revistă, Revista Cercului Literar. Ne-am exilat noi înșine, adică ne-am risipit, hotărâți să nu colaborăm cu regimul anticultural al comuniștilor. Timp de șapte ani, niciunul dintre noi nu a publicat, nu a fost prezent în publicațiile culturale din țară, cu excepția lui Radu Stanca, cel care, fiind regizor și actor la Sibiu, a fost tot timpul încadrat în acea instituție. A și luat premii pentru interpretarea sa și pentru spectacolele pe care le-a făcut. După șapte ani, în 1955, ne-am regrupat cu toții la București, sperând în deschiderea aceea a orizontului politic anunțată de prezența lui Hrușciov. Numai că a fost o iluzie. Revoluția din Ungaria împotriva stăpânirii comuniste, bolșevice, a făcut ca și la noi să se înăsprească condițiile. Iar în anii care au urmat, regrupați la București unde izbutisem să pătrundem în câteva reviste literare, publicând pe ici, pe colo, traduceri, articolașe, câteva versuri, anii aceia s-au dovedit totuși vitregi. Și aproape toți membrii Cercului Literar am ajuns să facem închisoare. Am fost condamnați politic.
De aceea, abia în 1964 am izbutit să public Cartea mareelor, un volum compozit în care erau și poezii vechi la care țineam, și poezii care erau scrise la comandă, și care constituie compromisul meu cu regimul. Dar noi am fost niște oameni care ne-am dat seama că destinul nostru ține de realizarea în literatură și de aceea am acceptat un minimum de compromis, pentru a nu pierde complet contactul cu viața literară. Am știut că alt rost al existenței noastre nu există, decât acela de a fi scriitor. Atunci am acceptat condițiile vitrege. Treptat, aceste condiții s-au mai îmbunătățit odată cu epoca lui Ceaușescu, care a diferit fundamental de epoca lui Gheorghiu-Dej. Lucrurile s-au mai ameliorat. Am putut să ne publicăm carte după carte. Treptat, ne-am recâștigat locul în literatură. Nu am fost ceea ce s-a numit, de către unii, în mod greșit, „generația pierdută”, ci generația recuperată. Pentru că, începând cu 1964, fiecare dintre noi a reușit să publice ceea ce scrisese înainte. Chiar vestita cenzură a lui Ceaușescu nu a reușit să împiedice lucrul acesta. Și eu susțin că în perioada aceea, nu a existat niciun scriitor autentic care să nu reușească totuși să se afirme. Așa se explică debutul meu atât de tardiv. După aceea, odată implantat, acceptat, consacrarea a venit nu numai pentru mine, ci și pentru prietenii și colegii mei. Regimul acesta bolșevic avea nevoie să demonstreze străinătății că la noi se face și cultură. Avea nevoie de scriitori adevărați. Și, treptat, falșii scriitori, cei care năvăliseră în timpul realismului socialist ca produse ale Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, au trecut în planul al doilea. Adevărații scriitori, fie că se manifestaseră înainte, fie că nu se manifestaseră, au izbutit să se impună. […]