Arhid. prof. univ. Ioan Caraza este Profesor de Patrologie şi Literatură postpatristică. A urmat studii de specializare în străinătate (1969-1972) în vederea pregătirii tezei de doctorat cu tema „Hristologia de la Calcedon la autori catolici şi protestanţi din Apus». Tema urma să fie o contribuţie la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe şi Bisericile necalcedoniene, inaugurat după Conciliul II Vatican, în anul 1964. A studiat la Universitatea din Tübingen, cu profesori protestanţi şi catolici (1969-1970), apoi a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bonn. În aceeaşi perioadă a frecventat cursurile şi conferinţele Prof. W. Nyssen de la Universitatea din Köln despre arta şi spiritualitatea bizantină (1970-1971). A studiat, de asemenea, la Universitatea din Freiburg (1971-1972).
A fost traducător la Serviciul de Relaţii Externe al Patriarhiei (1972) și a predat la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti. Lucrări publicate: Fundamentul liturgic al Sfintelor Scripturi în teologia patristică, Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2005, 355 pp.; Mărturisirea liturgică a credinţei apostolice în teologia patristică, Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2006, 320 pp.; Importanţa preacinstirii Maicii Domnului pentru mărturisirea lui Dumnezeu în Hristos la Sfântul Chiril al Alexandriei, Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2014, 400 pp. etc.
Între 1997-2009 a fost Secretar al Societății Biblice Române, filială a Societății Biblice Unite din Marea Britanie.
Arhid. prof. univ. Ioan Caraza
Vibraţiile cereşti
ale Psalmilor lui David
în sufletul şi operele
poetului Ştefan Aug. Doinaş
Darul slavei desăvârşirii prin Lumina şi tăria ei sub cruce în iubirea de duşmani, care nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume, apare ca un suspin în Psalmii lui David. Din rana sufletească a lui David, Dumnezeu a făcut acea „alifie“ pentru răni şi pentru râvna căutării Sale, până când, la a Doua Venire, Dumnezeu va descoperi Lumina feţei Sale celor „fericiţi“ pentru jertfa căutării lor: „Mă veţi afla de mă veţi căuta din toată inima voastră“ (Ieremia 29, 13). Căci Lumina Sa nu este nici predestinare, nici privilegiu, ci este fericirea plinătăţii inimii. Inima poetului Doinaş avea acest filon de aur al căutării, pentru care Psalmii au cuvinte mângâietoare: „Cei ce-L caută pe Domnul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului“ (Psalmii 21, 30).
Repere ale spiritualităţii Psalmilor lui David
în preocupările poetului
Talentul literar şi artistic al poetului Ştefan Augustin Doinaş nu putea rămâne străin de suspinările omeneşti trăite de regele David, autorul-poet al Psalmilor biblici, care exprimă în modul cel mai profund rănile sufleteşti ale neascultării de Dumnezeu moştenite de către toţi urmaşii lui Adam. Binefacerile ascultării lui Adam erau şi împărăteşti şi preoţeşti, ca daruri ale Duhului Sfânt: darul recunoştinţei, al rugăciunii, darul lacrimilor, al iubirii de duşmani şi desăvârşirea Luminii sub cruce în tăria ei, care nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume. De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu a însemnat mila Sfintei Treimi de vindecare a rănilor inimii, pentru întoarcerea la binefacerile ascultării, ca o slavă de har şi de adevăr, în asemănare cu Lumina desăvârşirii Tatălui. Mântuitorul avea să-i numească „fericiţi“ spre deosebire de orice stare de predestinaţie sau de privilegii, şi anume pe cei care s-au făcut şi pe cei care se fac părtaşi acestor binefaceri ale Sale.
Evoluţia literară a poetului Ştefan Augustin Doinaş a fost caracterizată drept cea a unui „romantic convertit la atitudinea clasică“. La această „calificare“, poetul a răspuns aşa: „Această observaţie ar putea avea un fundament, deoarece în volumul de versuri intitulat Psalmi, se regăseşte, într-adevăr, încrederea în cuvinte, într-un fel emoţia directă, mărturisirea directă din primele mele poezii din tinereţe“[1].
Inspirat de Psalmii lui David, poetul remarcă bogăţia tradiţiei literare în ceea ce priveşte Psaltirea, o tradiţie stimulată în scrierea poeziilor sale, de faptul că el a tradus „Psalmii biblici“[2]. Cu prilejul reeditării Bibliei la 300 de ani de la prima apariţie, şi anume în anul 1988, poetul a fost solicitat să contribuie cu traducerea Psalmilor la un proiect al reeditării Bibliei într-o limbă română modernizată. Dar, probabil că se conturase între timp apariţia Bibliei diortosite de Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, ediţie numită de Sfântul Sinod „Biblia jubiliară“. Celălalt proiect menţionat nu s-a mai putut realiza. Poetul tradusese deja cincizeci de psalmi, având speranţa de a-i traduce şi pe ceilalţi. Traducerea Psalmilor a fost pentru Augustin Doinaş o preocupare atât de pasionantă, încât s-a simțit inspirat să scrie el însuşi psalmi.
Desigur, a fost nevoie de multă pasiune pentru documentarea în acest gen de poezie laică[3], deoarece, aşa cum mărturiseşte el, adevărata inspiraţie a unei poezii religioase nu ţine de o anumită tematică a lumii culturale, ci de o anumită tărie sufletească. El însuşi spune că a scris poezie religioasă dintr-o necesitate spirituală, sufletească[4]. Acel sâmbure de credinţă l-a stimulat pe poet să scrie şi psalmi. Preocuparea sa era aceea de a nu imita „Psalmii biblici“ şi, astfel, distanţându-se de Psaltire, poetul s-a distanţat şi de modul în care au scris poezie religioasă autori ca Tudor Arghezi sau Vasile Voiculescu[5]. Psalmii lui Tudor Arghezi i se păreau un fel de târguială cu Dumnezeu, pe când psalmii săi exprimă problematica unei lupte de un dramatism pe care l-a trăit, fiind inspirat uneori de rugăciunea dramaturgului Eugen Ionescu: „Doamne, ajută-mă să cred!“, fiind vorba de lupta între credinţă şi raţiune, ce se dă în omul modern. În acest sens, poetul se referea la Einstein, savantul care şi-a închinat raţiunii toată viaţa, dar care mărturea că, dincolo de raţiune, există un domeniu al necunoscutului misterios pe care nu-l putem investiga decât cu ajutorul credinţei. Poetul mărturiseşte că „această încordare dintre raţiune şi credinţă constituie una dintre temele principale ale Psalmilor“ săi[6].
Pe lângă aceste teme, poetul este frământat de neputinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu[7], Care pentru categoriile raţiunii noastre rămâne un mister[8]. În Psalmii săi, poetul este frământat de zbuciumul omului, de faptul că Dumnezeu l-a lăsat în seama simţurilor sale, dar pentru mântuire îi cere omului să fie altfel[9]. Scala stărilor poetului are cei doi poli: de la extaz la îndoială[10]. Când Evanghelia îndeamnă: „Căutaţi şi veţi afla“ (Matei 7, 7), Hristos arată celor care sunt prinşi între cei doi poli, că „aflarea“ este plinirea stărilor prin care trece omul în aprofundarea Psalmilor, marcaţi de lipsa plinirii lor providenţiale prin Întrupare, aşteptare care prin Evanghelie este plinită în mângâiere, deoarece prin Psalmi se confirmă arătarea lui Dumnezeu ca „Imanuel“ (cf. Isaia 7, 14). Încordare despre care Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit“ (Matei 13, 17).
[…]
[1] Emil Şimăndan, Templul memoriei. Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan, Fundaţia Culturală “Ioan Slavici”, Arad, 1998, p. 72.
[2] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 72.
[3] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 73.
[4] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, pp. 73-74.
[5] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 75.
[6] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 77.
[7] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 77.
[8] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 78.
[9] La această întrebare răspunde, în secolul XIV, Grigorie Sinaitul (1346): „Dacă nu ne cunoşteam cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaşte cum ne-a făcut păcatul“; („Ale celui dintre Sfinţi Părintele nostru Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare [50]“, în: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VII, Ed. Humanitas, 2009, p. 101.
[10] Emil Şimăndan, Templul memoriei…, p. 78.