Înaintea Psalmilor lui Doinaş au fost Psalmii traduşi de Doinaş.
Înaintea celor o sută de Psalmi publicaţi în 1997 la editura Albatros, apoi, în 2000, la editura Naţional, Doinaş traversează, cu efecte declarate de el ca fiind decisive, experienţa de traducător al psalmilor biblici. În 1986, el onorează invitaţia profesorului Paul Miron din Freiburg, de a da o versiune modernă a Bibliei pornind de la textul trisecular al lui Şerban Cantacuzino; într-un timp relativ scurt, Doinaş transpune cincizeci, din cei o sută cincizeci de Psalmi, însoţiţi, fiecare, de un amplu comentariu exegetic. Câţiva traducători ai Psalmilor, practicând ei înşişi un remarcabil discurs liric şi filozofic, i-au fost repere în efortul de tălmăcire: André Chouraqui, Peter Levi şi, mai ales, Martin Buber.
Reţinem, din analiza pe care marele poet ne-o propune într-o „Marginalia la Psalmi” (Secolul 20 nr. 7-12/1990), liniile de forţă ale acestui tip de poezie, căreia Doinaş îi va consacra întâi un ciclu (cei XX de „Psalmi” în Aventurile lui Proteu, Humanitas 1995), apoi un volum unitar:
„Strict personalizată naţional, la izvorul ei lingvistic, expresia acestor cântece de jale, de revoltă, de implorare, de gratitudine debordează, ca arie psihică, sufletul unui popor pentru a se arăta, de-a lungul atâtor secole, ca expresie a întregii umanităţi care se închină unui singur Dumnezeu. Drama pe care o înfăţişază fiecare psalm este ca un act care se petrece în primele zile ale Facerii, atunci când s-a jucat soarta Omului, un act care se prelungeşte peste Istorie până la gloria Judecăţii ultime.”
Adevărata înspiraţie a unei poezii religioase – avea să declare Doinaş – ţine mai puţin de un dat livresc, cât de sentimentul religios al celui care o practică: .” Un om care nu are sentimentul religios, care nu crede că are sentimentul religios, care nu încearcă să trăiască legătura cu Divinitatea, oricât de bun scriitor ar fi, nu cred că se poate încumeta să scrie poezie religioasă” (Templul Memoriei, Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan, Fundaţia Culturală „Ion Slavici”, Arad, 1998).
Expresie a omului modern sfâşiat între credinţă şi raţiune, îndoială şi extaz, lacrimă şi chiot, Psalmii lui Doinaş se distanţează programatic de aceia, nu mai puţin celebri, ai lui Arghezi, ca şi de poezia religioasă a lui Voiculescu. O spune chiar Doinaş în dialogul cu acelaşi Emil Şimăndan:
„Psalmii mei nu sunt psalmii gâlcevei şi târguielii cu Dumnezeu, care constituie, aproape, substanţa Psalmilor lui Arghezi. Psalmii mei sunt expresia unei problematici, a unei lupte, de un dramatism mai acuzat sau mai puţin acuzat, pe care l-am trăit şi care şi-a avut uneori izvorul de inspiraţie într-o declaraţie a lui Eugène Ionesco[…]: «Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să cred!”.
Spaţiul nu ne îngăduie să analizăm în ce măsură aceşti Psalmi sunt expresia unui homo relegiosus. Vom remarca, însă, că dialogul cu Divinitatea e una din dominantele poeziei lui Doinaş, că o serie de poeme, mai mult sau mai putin modificate de la un volum la altul, de la o epocă la alta, se regăsesc, ca Psalmi, în volumul din 1997. Un poem politic precum „Anno Domini” din ciclul Lamentaţii (1993) devine „Psalmul LXVI”; la fel, „Psalm”, poemul cu titlu generic scris în perioada sibiană şi publicat pentru prima data în 1945, în ziarul Naţiunea română, devine, cu modificări neesenţiale, „Psalmul LIII”. Şi din această perspectivă, Psalmii trebuie citiţi ca o sinteză tematică (cvadratura cercului; triada „cristalului integru”: idee-imagine-sunet; spaima de a pierde credinţa; alteritatea; satul şi obârşia ţărănească; politicul şi implicarea civică; modelul Blaga – omul şi creatorul etc.) şi formală (o diversitate de ritmuri, rime) a creaţiei lui Doinaş.
„Nu ştiu dacă voi mai scrie poezie” – i se confesa Doinaş lui Emil Şimăndan în 1997. Acest ultim volum, Psalmi, stă bine ca încheietor de activitate lirică.”
Text publicat inițial în revista Secolul 21, nr. 1-6/2007
(SIBIU – o capitală culturală)