Doamnelor şi Domnilor,
Mă aflu pentru prima dată la această tribună. Ca debutant în oratoria politică, vă cer să aveţi îngăduinţă faţă de cele câteva fraze pe care am să le rostesc în faţa Domniilor Voastre.
Un proverb cromânesc spune că „omul sfinţeşte locul“. Noi ştim însă că locurile acestea – nu mă refer la sala în care ne aflăm, ci la instituţia din care facem parte – au fost sfinţite cu mult timp înainte de către bărbaţi de seamă, care s-au devotat intereselor acestui popor şi afirmării lui în Istorie: iluştri oameni de stat care ne transmit, întâi de toate, invitaţia tacită de a nu pângări ceea ce ei au sfinţit. Meditând la faptele lor, îmi permit să vă spun că Istoria mi se pare o continuă provocare, o neîntreruptă somaţie adresată popoarelor: – aceea de a-şi făuri ele însele destinul propriu. Politica, în care ne-am angajat cu toţii, nu este decât spaţiul în care contemporanii receptează înzecit, însutit, înmiit, sunetul acestei nobile somaţii.
Venind aici, mă voi bucura, ca şi Domniile Voastre, de un singur mare privilegiu: acela de a şti că, din această clipă, răspunderea mea sporeşte nemăsurat, acela de a trece zilnic de la conştiinţa drepturilor mele la conştiinţa datoriilor mele.
În mijlocul Domniilor Voastre, ca aliat sau ca adversar, onorat de o proximitate pe care o socotesc în primul rând colaborare la o operă comună de infinită importanţă civică, vă promit că voi purta cu fiecare – indiferent de opinia sa – un dialog calm, civilizat şi – pe cât se poate – chiar elegant. Pentru că sunt sigur că, în ceasuri de cumpănă, atunci când miza marelui joc va depăşi interesele noastre de partid, acest dialog va avea virtutea de a deveni o singură voce plurală, vocea ţării noastre, capabilă de a se face auzită între celelalte ţări ale lumii.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Bucureşti, 25 februarie 1993