I-am cunoscut pe Ion si Ioana Vianu în anul 1962, pe când Matei îmi făcea curte (ce învechit sună expresia asta, a face curte, la noi însă se potrivea de minune, căci Matei mă aștepta totdeauna în curtea din fața apartamentului părinților mei din Intrarea Caragiale, după ce își anunța prezența fluierând o frază muzicală dintr-un concert de Bocherini. Pe atunci, Matei era un anxios, un chinuit, mereu pe pragul sinuciderii. Ion si Ioana, prietenii săi la care mergeam uneori în vizită pe strada Andrei Mureșanu, erau diferiți. Ion, calm, distant parcă, mi se părea o natură olimpiană, iar Ioana, o Artemis, o zeiță expansivă, cu postură mândră, clar alergică la mediocritate, plictis, aiureli fățarnice ori meschinărie. M-a impresionat cât de acasă se simțea Matei cu ei, dar personal eram intimidată. Nu am presimțit că ei vor deveni, mai mult ca oricine, stâlpi de nădejde ai existenței mele.
Darul prieteniei
În 2010, un an după plecarea lui Matei în Empireu, ne-am înhămat, Ion cu mine, la o selecție din corespondența dintre ei doi, în pregătire pentru eventuala publicare. Corespondența era uriașă, cam 2.000 de scrisori schimbate într-o perioadă de 30 de ani, ceea ce înseamnă că fiecare scria celuilalt două scrisori pe lună. Am lucrat cu Ion întâi la București, în casa Vianu, apoi am continuat schimbând ample misive transatlantice. Părerea lui Ion era că principala impresie pe care corespondența lor o creează, mai impresionant decât chiar schimbul de idei, este faptul că ele articulează o poveste de prietenie.
În 2013 Ion a prezentat o mini-selecție a acestei povești cu un comentariu intitulat „An epistolary history,” în Matei Călinescu Festschrift, The Yearbook of Comparative Literature, editat de Călin-Andrei Mihăilescu, vol. 59. Au urmat, în 2019, publicarea volumului Scrisori din exil de către Lidia Bodea la Humanitas, și selecția „Pe două voci” în ION VIANU, contemporanul nostru I, număr realizat de Alina Ledeanu în revista Secolul 21. […]