O simplificare: doua, sau trei Europe În fata cunoscutelor teze ale lui Hutchinson care împartea continentul european în doua jumatati, vestul si estul, conform unei linii serpuind pe lânga statele baltice, Polonia, Transilvania si Banat, Slovenia si Croatia, astfel încât ce se afla la est de respectiva linie cade în afara «Europei», a stârnit stupoare si furie în România, si pe drept cuvânt. Implicatia tezei ar fi ca România este rupta între «Vest» adica «Europa», si «Est», adica «non Europa», sau o Europa de rangul doi, dupa un criteriu geografic: la noi, muntii Carpati – care a fost si un criteriu politic, anume -, tot la noi, dar si la unii vecini, limita Imperiului habsburgic. De ce o granita apartinând configuratiei unui imperiu la un anumit moment istoric – imperiul însusi a avut alte granite în alte momente istorice – ar trebui acceptata ca o granita structurala, morfologica, atemporala? Implicatiile culturale ale granitei sunt si mai iritante: s-ar zice ca lumea catolic-protestanta este europeana si cea ortodoxa si islamica nu, ceea ce înseamna o discriminare de principiu, dar si una istorica: cum sa ramâna în afara Europei Grecia, desi toata gândirea occidentala se bazeaza pe filosofia greaca antica, si cum sa ramâna în afara Europei Bizantul, si o întreaga crestinatate est-mediteraneana, pe care tocmai cruciatii veniti din vest au dorit s-o apere si s-o recucereasca? Or, o lume balcanica pe care NATO si Uniunea Europeana, care cu drag se prezinta ca cruciatii vremurilor noastre, vor acum cu atâta râvna sa o apere? Multe alte argumente se pot aduce: români ortodoxi se afla si în Transilvania, arta bizantina si la Ravenna, arta maura si în Spania, Turcia este un bastion NATO, deci «vestic», în Orientul Apropiat etc. Da, ar spune partea adversa, dar cele enumerate mai sus sunt exceptii de la regula, iar esential este ca o anume configuratie cultural-religioasa se suprapune unui anumit sistem economic – dezvoltare capitalista timpurie, democratie mai veche, supradezvoltare actuala – ca si unui sistem normativ, de la iluminism la respectarea drepturile omului. Si acestor argumente le pot fi opuse contraargumente notabile: dezvoltarea capitalista timpurie a dus la constituirea unor sisteme coloniale, care la rândul lor au asigurat supradezvoltarea de mai târziu, dar au dus si la genocid, distrugere de culturi locale si razboaie religioase, pentru care abia acum Biserica catolica îsi cere iertare; mai toate razboaiele moderne au venit din vest, nu din est; nationalismul, atât de înfierat astazi de occidentali, vine din Germania, iar pentru drepturile omului, s-avem iertare, s-au batut mai mult dizidentii din Rusia decît marxistii de la Paris. Etc. Toata aceasta discutie ar merge în sensul combaterii tezelor existentei a «doua Europe». Exista si linia de argumentare potrivit careia existenta unei «a doua Europa» este acceptata, dar simultan supraevaluata, în sensul ca aici s-ar gasi mari valori europene pe care occidentalii nu le-au avut niciodata, sau le-au pierdut. De la Tönnies la Berdiaev, sau la noi de la Iorga si Blaga la Nae Ionescu, sau la medievisti si istorici actuali, multi intelectuali traditionalisti, unii discreti simpatizanti ai national-comunismului, se tem ca un europenism «exagerat» ar duce la «pierderea specificului». O recenta discutie la Academie, unde vorbitori au fost Virgil Cândea, Dan Berindei, Razvan Theodorescu, Eugen Simion, Marian Munteanu si altii (Curentul, 19 martie 2000, p.14) a relevat si ea, daca am înteles bine, tentatia de a accepta teza celor doua Europe, subliniind însa valoarea celei de-a doua care, într-un fel sau altul, ne include si pe noi. Curente si unde de soc Ambele linii de discutie mi se par false si sterile. Desi opuse, ele au un punct de vedere comun: teama noastra, veche de secole, de-a «ramâne afara», complexul nostru de latini orientali rupti de romanitate, paradoxurile identitatii nostre, bazata ori pe o combinatie de factori care oriunde în restul Europei sunt disociati – suntem latini ortodocsi -, ori pe o disociatie de factori care oriunde altundeva sunt coordonati: suntem latini fara statalitate pâna în secolul al XIV-lea si crestini fara data oficiala de crestinare. Am vorbit de acestea în Paradoxul român, nu mai revin aici. Altceva as dori sa spun: ce-ar fi daca am încerca sa gândim Europa în afara raportarii noastre spasmodice la ea, în afara anxietatilor si obsesiei unicitatii, sau deviantei cazului românesc? Ce-ar fi daca am încerca sa descoperim cazuri similare, daca ne-am regasi pe anumite linii de forta europene în care alte tari, sau culturi nu s-au comportat diferit de noi? Incercam într-un articol recent din Vineri (nr.29, martie 2000, p.11), sa propun termenul de «unda de soc» pentru acele valuri de expansiune culturala pornite de undeva dintr-un punct din Europa – devenit retrospectiv «centrul» iradierii – care se propaga în lungul unor anume trasee pâna la un limes dincolo de care nu pot trece fie pentru ca rezistenta locala este prea mare, fie pentru ca întâlnesc o alta unda de soc propagându-se în sens contrar. Literatura comparata vorbeste de «curente», îmbratisând o metafora acvatica, nu «seismica» precum metafora mea. Diferenta este ca un curent curge calm, aparent fara conflicte, rezistente sau miscari contrare, înglobând, luând cu sine tot ce întâlneste în cale, spre un fluviu sau o mare, finalitatea lui ideala. Unda de soc, dimpotriva, darâma sau reconfigureaza peisajul, zguduie selectiv, aici da, alaturi nu, n-are termen final, se opreste undeva desi ar fi putut continua, este «irationala» si nemanipulabila de oameni, spre deosebire de «rationalitatea» curentului, zagazuit în diguri, dispersat în canale. O anume «Drang nach Osten» trimite barocul spre rasarit, înspre Transilvania, Polonia si Ucraina, iar alta spre nordul scandinav, în timp ce Renasterea se pierde prin Germania si Franta, venind din sud, iar goticul, venit din nordul Frantei, se risipeste prin Belgia si sudul Angliei, asa cum arta bizantina patrunde spre nord-vest pâna spre Maramures si valea Tisei, sau spre nord-est, pâna în Rusia de nord, de unde trece în Karelia finlandeza. Ar trebui studiate comparativ toate aceste miscari de expansiune, indiferent de traseul pe care-l urmeaza, sud-nord, sau vest-est etc. Fiecare miscare cunoaste o motivare proprie, politico-economica si religioasa, desigur, dar ele au comune, cred, câteva fapte de «logica a expansiunii». Provincie versus centru În spatiu, ca si în timp, puritatea si radicalitatea miscarii de la centru pierde în violenta, disloca alte roci, se freaca de alte straturi, se risipeste în pamânt. Ramânând la unda strict culturala, mesterii locali iau tot mai lejer noile modele, poate nici n-au fost la centru vreodata, sau au fost doar în orasul situat mai sus pe traseu, nu chiar la centru, au învatat ce-au putut si ce-au învatat mai amesteca cu ce stiau mai demult. Pe masura ce noile modele se departeaza de centru ele se provincializeaza. Rigoarea modelului se pierde în sincretism, revolutia e luata cum grano salis, se ruralizeaza. Marile palate devin conace, precum Mogosoaia si Potlogi, loggia se simplifica, goticul se lucreaza în lemn în Maramures si se combina cu planul trilobat în Moldova, Renasterea se rezuma la o capela în Alba Iulia, lipita si ea corpului catedralei. Dar si invers, modelul depasit la centru, degradat, modificat sau combinat acolo cu altceva, se mentine neschimbat în provincie: arta persista aici mai mult ca la centru, este conservatoare, are ceva arhaic, precum franceza canadiana, sau arta postbizantina din Moldova secolului al XVI-lea si din Valahia secolului al XVII-lea si chiar al XVIII-lea, la Vacaresti, poate pentru ca timpul curge aici mai încet si noua unda de soc, iscata altundeva, aici mai târziu ajunge, ea însasi tot relativizata si deci combinabila cu unda veche, ceva ce la centru ar provoca uimire, sau oroare. Mai departe, o paradigma o schimba pe alta, la centru, fara rest, sau cu un rest neglijabil, se construieste pur si simplu altfel, se cânta sau se picteaza altfel, pe când în provincie resturile persista si se recicleaza, aici postmodernismul este endemic si urmeaza oricarui modernism, capela baroca se adauga catedralei gotice fara probleme, elementele decorative orientale se lipesc de Trei Ierarhi ca si cum ar fi bizantine de la sine. Paradigma veche nu dispare, ci ori coexista cu cea veche, fara suparare, ori devine permanenta atemporala, se metamorfozeaza în clasicitate. Romantismul ajunge în tarile românesti mai tîrziu decât a aparut el în Germania dar, desi nu este mult mai tardiv decât cel francez, el persista mult mai mult decât în Franta, Eminescu fiind contemporan cu simbolismul. Mai mult, romantismul devine în România atemporal, se generalizeaza în fundal atunci când el este scos de pe scena de modernism. Un romantism profund pare a subsista în tot secolul al XX-lea în România, teme si atitudini romantice reaparând, transfigurate, de la Iorga si Pârvan la Blaga, în unele romane si povestiri fantastice de Eliade si Banulescu, în poeme de Nichita Stanescu si în romane de Cartarescu. Mai departe, elaborarea teoretica este decisiva la centru si neglijabila în provincie. Aici ea este globalizanta, sincretica dar si informativa, accentul cade pe noutate, nu pe inventivitate proprie, te afirmi ca filiala a unei firme din metropola, reprezentarea altora, faimosi aiurea, este totul, nu creatia locala ab nihilo. Orice teorie este legitima, daca ea are succes altundeva. Ce s-o mai schimbi? Doar o aplici, si tot e bine, tot «modern» te arati. Ciclul «prelectiunilor» este în România fara sfârsit: de la Junimea la Criterion toti lupii tineri ai tuturor generatiilor au popularizat în sunet de trompeta teoriile altora. Eu vad lipsa de personalitate în teorie ca o damnatiune a culturii române, cu atât mai mult cu cât ma surprind a o practica si eu: nu ma pregatesc eu în chiar momentul în care scriu acest articol sa tin un sir de cursuri despre Derrida, dupa ce le-am tinut în cealalta provincie a Europei care se cheama Olanda? În multe din cele spuse pâna acum, «provincia» pare a fi marcata de un minus în raport cu «centrul». (Pun termenii acestui binom între ghilimele deoarece nu ma refer la o ierarhie fixa, politic-istorica – capitala unei tari versus oraselele de provincie -, ci la una fluctuanta, în timp, ca si în spatiu, binomul refacându-se la orice nivel socio-cultural.) Nu este asa. Daca provincia traieste în timpul lung, sau mediu, în raport cu centrul supus timpului scurt, evenimential, ea cunoaste ragazul culturii, juisarea ei, elaborarea ei privata – provincia colcaie de eruditi, anevoie de gasit în graba metropolelor -, chiar integrarea ei în forme comunitare de negândit la centrul tuturor individualismelor, sau injectarea ei într-un stil de viata personal, poate vetust, dar înfrumusetând cotidianul cu norme si atitudini considerate «depasite», si deci ignorate, la centru. Integrarea culturii în viata poate fi mai adânca în provincie decât la centru, asa cum orice turist în Franta poate regasi în micile orase o politeta vieux jeu disparuta la Paris, sau o poate admira în orice conversatie în country life în Anglia, dar nu la Londra sau Birmingham. Un alt punct important este faptul ca «provincia» nu se defineste în legatura cu un singur centru. Multi intelectuali români gândesc în termenii tipici francezi ai unui État Nation constituit în perioada medievala în raport cu un singur centru politic, sediul regalitatii. La fel de «centrata» este Anglia, sau Spania, respectiv culturile lor, putin receptive, daca nu chiar represive în raport cu specificitatile regionale. Alta este situatia în statele care au devenit nationale în secolele al XIX-lea sau al XX-lea, precum Germania si Italia, sau Belgia si Olanda, sau mai toate statele est-europene. Aici, pluralismul este o realitate înca de la nasterea statului. Frankfurt, München, Berlin, Amsterdam, Utrecht, Groningen, Milano, Torino, Firenze, Roma, unde este centrul si unde provincia? Modelul «capitala versus provincie» nu mai functioneaza, fiecare oras este un centru în raport cu regiunea înconjuratoare, sau centralitatea variaza în raport de diverse perioade istorice. Binomul originar dispare, «centru» si «provincie» pot fi oriunde. În fine, surprinzatoare este raportarea la «Europa» a tarilor si culturilor europene. Regula pare a fi, cu cât o tara, sau o cultura, este mai puternica, cu atât ea se descrie mai putin pe sine ca europeana, si invers, cu cât acestea sunt mai mici, cu atât se prezinta mai mult ca europene. «A fi european» pare a fi astfel legitimarea tipica celui mic si slab. «Europa» ne razbuna, ne reconforteaza, ne este un reazam când ne îndoim de noi însine si este un orizont de asteptare atunci când nu mai asteptam nimic de la noi însine. «Europa» pare a fi revendicata, paradoxal, de marginile ei, nu de centrul tare al acesteia, cel constituit în perioada moderna de Franta si Germania, ori de Austro-Ungaria mai înainte, ori de Italia renascentista, dispretuitoare de noii veniti germani si francezi… O similaritate de atitudini pare a lega, atunci, marginile, «provinciile» oricarui sistem european, în raport cu «centrul» acestuia, dupa cum si tarile si regiunile din «centru» par a trai cu sentimentul unei comunitati – chiar daca ea se traduce în razboaie si alte conflicte – diferite de cea a «marginalilor» necultivati ai momentului. Europa interferentelor Alte caracteristici ale culturii de provincie s-ar putea gasi, ori imagina. Nu mai insist aici. As vrea însa sa spun ca o «cultura de provincie» nu este prin definitie o cultura inferioara în raport cu cea de la centru, ci ca este un alt tip de cultura, si ca în provincie se traieste altfel cultura decât la centru. Culturile provinciale, în raport cu cele de centru, sunt multiple în Europa si iradierea la care ele au fost supuse tine de fluiditatea istorica a centrelor de putere politica si culturala. Unde vieneze nu au ajuns numai în Ardeal si Banat, ci si la Triest, Udine, ori în Slovenia; Elvetia germana se întinde pâna la Torino, Danemarca este sfâsiata între Suedia si Germania, Scotia între ea însasi – ca termen ideal, sau feudal timpuriu – si Anglia, Finlanda sovaie între Rusia si Suedia Amestec aici intentionat regiuni si state nationale. Ceea ce ma fascineaza este faptul ca, mai întâi, împartirea Europei în vest si est, sau chiar descoperirea unei a «treia Europa», Mittel-Europa, sunt rationalizari post-festum, invocate din cine stie ce motive de emancipare culturala sau de revolta împotriva vreunei ierarhii de putere în Europa, dar care ignora realitatea mai adânca, fluctuanta istoric dar mereu structurata, în fiece moment istoric, conform unor criterii asemanatoare. Acestea din urma traverseaza istoria într-un mod care pare a scapa sistematicii impuse de istoria culturii, de literatura comparata si de istoria artei sau filosofiei. Toate aceste discipline s-au constituit în secolul al XIX-lea, în plina dominare a Europei de marile puteri, si perceptia si receptia culturii atunci era dominata de rolul decisiv al marilor centre politice si culturale. Razboaiele si pacea, modernitatea ca si avangarda, se decideau la Paris, Berlin, Londra, partial Viena, o vreme Moscova, apoi New York. Cultura, ca si politica, în rest, nu exista. Era provinciala, deci minora, neglijabila, de import, artificiala, gri, neputincioasa, fapt de repetitie, plicticoasa. Cred ca abia acum, într-o Uniune Europeana în care Finlanda si Portugalia au si ele un cuvânt de spus, chiar daca nu ele decid în chestiunile mari, abia acum deci, se încheie acest model politic-cultural european constituit pe baza unei anumite egalitati de sanse, chiar daca nu de putere, a tarilor mici. Noua Europa este una a nesfârsitelor diferente, nu a blocurilor închise, omogene în interior si opuse unul altuia, precum vestul, estul si Mittel-Europa par a sugera. În acest context, «culturile provinciale» îsi pot redobândi interesul, demnitatea, si chiar dreptul la existenta. Marginile devin la fel de interesante ca centrele. Dar mai este ceva. Provincia, spuneam mai sus, nu este provincia mereu aceluiasi centru, dupa cum marginile nu sunt marginile unui singur sistem. Culturile provinciale sunt de fapt culturi de interferenta. Danemarca, odata o mare putere, a trebuit sa se apere, în secolele al XIX-lea si al XX-lea, simultan, contra statelor mai puternice Suedia si Germania. La fel Finlanda, cum am remarcat deja. Polonia, un mare regat odata, este în alt moment istoric dependenta de lupte contra Rusiei, Lituaniei sau Prusiei. Exemplele se pot înmulti. Daca urmam modelul «undelor de soc», devine pasionanta exact zona de ruptura, zona în care ortodoxia se loveste de catolicism, în Ucraina si Polonia, în Transilvania, dar si la est si la sud de Carpati, între Croatia si Serbia. La fel de pasionante devin «tarile mici», precum Olanda, o tara «nordica» strivita între Germania si Anglia, când nu a mai fost ea însasi o mare putere, începând cu secolul al XVIII-lea, sau Belgia bicomunitara, sfâsiata între valonii latini si «sudici», si flamanzii «nordici» si germanici, ambele comunitati privite de sus de mai centralii lor conationali francezi si olandezi. Sau Elvetia tricomunitara, sau nordul Italiei, sau Basarabia autodevorându-se între românitate si rusicitate (ca sa nu mai zic nimic de gagauzi), sau catalanii, sau frizonii din nordul Olandei, sau bascii nimanui. Toate aceste culturi sunt culturi de interferenta exact în acelasi mod în care este si România. Toate îmi par guvernate, pe cât am putut sa-mi dau seama, de acelasi principiu al crizei de identitate, al absorbtiei conflictuale ale unor unde culturale contradictorii, al unui model provincial pe de-o parte molcom, pe de-alta parte obsedat de ratare si lipsa de perspectiva. Toate par a se zbate între nepasarea majoritara si schizofrenia elitelor, toate par a avea ceva în comun, desi nici una nu o cunoaste pe cealalta, blestemul lor comun fiind acelasi: raportarea la centre distante si dispretuitoare, la tati imposibili în loc de frati ignorati. Da, sunt multe aceste Europe ale marginilor – nu ale minoritatilor, desi ale lor de-asemeni – si ale culturilor provinciale si regionale, constituind în subteranele marilor centre culturale viata culturala locala adevarata, pulsând în tempoul ei modest, dar tenace, persistând în ciuda istoriei facute si mai ales desfacute, distruse de cei mari, luptându-se sa devina ele însele, dar nereusind niciodata. Europele uitate, neglijate, dispretuite, ale Europei. Europele care, o data studiate, ne-ar vindeca de propriile noastre spaime pentru ca le-am regasi, aceste spaime, la foarte multi altii, si am înceta sa ne mai identificam cu ele.
