În 2008, deși de ani buni academician, Solomon Marcus decide să-și susțină post factum „Discursul de recepție în Academia Română”, cu tot fastul și urmând întregul ritual. Hotărârea lui surprinde, dar, în ziua evenimentului, Aula arhiplină cade sub vraja nobilei frumuseți a discursului, publicat la scurt timp după aceea sub titlul Singurătatea matematicianului.
O recapitulare a vieții? Nicidecum, deși Marcus îi va evoca atunci nu doar pe părinții săi fondatori – de la Simion Stoilow, Victor Vâlcovici și Octav Onicescu la Gheoghe Vrânceanu, Miron Nicolescu și Grigore C. Moisil –, ci și pe „profesorii profesorilor” săi – începând cu Petrache Poenaru și Gheorghe Lazăr, continuând cu Emanoil Bacaloglu și Gheorghe Țițeica –, adică pe „bunicii” lui spirituali. Discursul său de recepție e mai curând o punte între trecut și viitor. După reverența datorată modelelor, privirea lui Marcus, ațintită neobosit spre viitor, schimbă chiar înțelesul obișnuit al relației magistru-discipol, inversându-l:
„ Într-o circularitate simptomatică pentru vremea în care trăim, ajungem să învățăm de la cei care ieri au învățat ei de la noi. Într-un anume sens, discipolii de ieri ne devin azi profesori. Relația maestru-discipol trebuie deci reconsiderată”(s.m.)
Reconsiderând el-însuși această relație printr-o emoționantă răsturnare generațională, Solomon Marcus își dedică „Discursul de recepție” tânărului Vasile Ene, dispărut prematur, „discipolul care mi-a devenit maestru”. E un gest simbolic pentru Marcus care, în definitiv, și-a dedicat întreaga viață Operei, a sa și a celor tineri, iar privirea sa orientată nu spre trecut, ci spre viitor, ascunde un tâlc adânc și scump marelui matematician: adevărata viață a Operei începe abia după extincția biologică a celui care a creat-o, își dovededește vitalitatea după ce trece proba de foc a receptării de către generațiile care vin. […]
ALINA LEDEANU