Una dintre vorbele „de spirit”, care continuă să mă revolte prin iresponsabilitatea ei, este cea atribuită lui Victor Eftimiu, potrivit căreia „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. În această logică a cinismului elegant, pare că nimeni nu este, în fond, indispensabil. O formulă sclipitoare, dar primejdioasă, care ne invită să tratăm dispariția marilor personalități ca pe un fapt divers al istoriei. Oare chiar așa să fie?
Experiența colectivă, dar și cea personală, contrazic această afirmație. Există pierderi care nu se pot depăși ușor, mai ales în epoci de confuzie morală și de relativizare a valorilor. Dispariția unor personalități ale vieții publice, care au funcționat ca repere autentice, lasă goluri reale, nu doar simbolice. Împuținarea modelelor — a oamenilor pe care cineva îi poate lua drept reper formativ, pe care îi poate „consulta” fie și metaforic în momentele de cumpănă — nu contribuie deloc la normalizarea vieții sociale. Din contră, accentuează dezorientarea.
Una dintre aceste personalități cu adevărat de neînlocuit ale României a fost profesorul și academicianul Solomon Marcus. Un om de care m-am simțit profund legat, a cărui operă am studiat-o cu atenție, cel puțin în dimensiunea ei umanistă și interdisciplinară, și a cărui activitate neobosită a luminat cultura și școala românească vreme de peste șase decenii. Un savant care a traversat o istorie deloc blândă și care și-a împlinit vocația în pofida unor împrejurări ostile, fără resentiment și fără ostentație. […]