Cele mai complicate comentarii de carte sunt la volumele scrise de autori pe care îi cunoști personal. Mai ales la cărțile de nonficțiune, legătura dintre viață și operă este vizibilă. Dacă îl lauzi excesiv sau îl critici prea sever pe autor poți fi bănuit de partizanat sau resentimente. Am devenit un admirator al lui Gabriel Andreescu ca om cu mult înainte de a-i fi citit cărțile. Mai târziu, i-am prețuit textele, deși am avut rezerve față de anumite abordări, teze, care nu au diminuat însă valoarea operei sale ca întreg.
În general, se întâmplă invers când îi studiez pe diferiți autori: citesc textele, iar ulterior mă informez în legătură cu autorii, dacă între operă și biografie există legături. În cazul lui Gabriel Andreescu, opera este prelungirea ideatică a vieții, din care o parte s-a desfășurat într-un regim represiv, iar restul în libertate. Substanța și ethosul textelor sunt înrădăcinate în biografia sa de disident. Cartea lui Gabriel Andreescu, Globalizarea ipocriziei. Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei, este cartea unei disidențe față de multiple fenomene și mentalități contemporane, precum și un eveniment editorial excepțional în peisajul autohton. Într-o societate deschisă însă, pentru un intelectual critic este imposibil să fie de acord cu tot ceea ce scrie un alt intelectual critic[1].
Gabriel Andreescu este omul care și-a asumat toată viața riscuri. Mai ales dintre acelea pe care ceilalți le evită dinainte de a deveni amenințări existențiale. Și-a asumat de unul singur riscul opoziției anticomuniste, al disidenței, pentru că aproape nimeni nu s-a solidarizat cu el în țară, pe timpul regimului comunist represiv. Mereu am socotit acel regim drept totalitar, termen față de care Andreescu și alți autori au rețineri, dar pe care îl invoc tocmai pentru că evidențiază înfruntarea cea mai inegală și periculoasă din istoria universală, cea cu „Leviathanul Despotic” (expresia lui Hobbes completată de Acemoglu), adică ridicarea individului împotriva statului absolut. A fost arestat, judecat, condamnat și trimis la închisoare. De acolo a scăpat cu viață și a fost eliberat datorită prăbușirii regimului comunist din decembrie 1989.
Auzisem de Gabriel Andreescu la „Europa Liberă”, era o legendă, iar imediat după căderea comunismului l-am cunoscut personal la Grupul pentru Dialog Social, unde era membru fondator. GDS publica revista „22”, iar eu eram unul dintre fondatorii revistei. Stelian Tănase era președintele GDS și redactor șef la „22”, fiind astfel extrem de ocupat, în vreme ce eu, care eram ziarist, fusesem solicitat să mă ocup nemijlocit de publicație. Era prima revistă liberă. După ce am tipărit primul număr, la GDS s-a organizat rapid o „ședință de analiză”, în care am fost aspru criticat pentru inițiativele mele jurnalistice, deși nimeni de acolo nu făcuse vreodată o revistă, precum și pentru interviul nonconvențional cu Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, intitulat „Nu am avut curajul să fim martiri”. Iar atunci, „contra curentului”, Gabriel Andreescu mi-a luat apărarea, subliniind atât meritele primului număr din „22”, care era unul antologic, cât și ale interviului realizat, care nu se încadra în noua „corectitudine politică”.
Am colaborat adesea în anii de început, avea mereu sugestii publicistice. Una dintre amintirile memorabile a fost vizita împreună cu Gabriel Andreescu și procurorul militar Dan Voinea, la fostul institut de cercetare unde lucrase inginerul și disidentul Gheorghe Ursu. După cum reieșea din dosar, o serie de colegi îl turnaseră la Securitate, după care a fost arestat și ucis în închisoare. Deschideam astfel în revistă faimosul caz încă nerezolvat, dar relevant pentru moștenirea comunismului în România, pentru modul defectuos în care s-a făcut dreptate și s-a reconfigurat memoria colectivă.
Gabriel Andreescu a continuat și în perioada postcomunistă să-și asume riscurile înfruntării autorităților statului fesenist, liderilor din opoziție, colegilor din rarele organizații active ale societății civile (Alianța Civică și Grupul pentru Dialog Social). Ca intelectual critic a repetat condiția solitudinii demnității etice, în vreme ce majoritatea celor care, la un moment dat, au fost denumiți astfel au devenit susținători necondiționați ai unor președinți care au făcut țării mai mult rău decât bine sau se orientau partizan către partide, grupuri de interese, moguli. Tematica înfruntărilor sale publice este crucială – apărarea drepturilor universale ale omului și a libertăților individuale (concretizată în activitatea de la Comitetul Helsinki pentru România), a statului de drept, mizele construirii sisifice a democrației, moștenirea comunismului, a poliției politice, Securitatea. A îmbinat condiția de militant cu cea de teoretician al luptei pentru drepturile omului. El nu s-a temut de înfruntarea cu „dreapta culturală” autohtonă, care demoniza stânga și se iluziona cu deținerea monopolului asupra democrației și adevărului, după cum și-a asumat riscurile de-a se lupta cu prejudecățile și hegemonia stângii culturale americane și internaționalizate.
În vremurile tulburi ale primului deceniu de democrație, Andreescu a fost simultan un actor civic și un martor al mărețelor lupte pentru doborârea de la putere a președintelui Ion Iliescu și a partidului său hegemonic, Frontul Salvării Naționale (cu avatarurile sale, FDSN, PDSR, PSD). Am făcut cercetare vreme de un deceniu pentru volumul „Nu putem reuși decât împreună ». O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, pentru care am realizat mai bine de două sute de interviuri de cercetare, cu liderii politici importanți aflați alternativ la putere și în opoziție, foști președinți de stat și primi miniștri ai guvernelor, cu șefi și ofițeri ai serviciilor secrete. Dintre interviurile de cercetare cu liderii civici care au avut atunci un rol imens (ca fondatori ai Alianței Civice, componenta strategică cheie a Convenției Democratice), cele mai relevante au fost cu Ana Blandiana, Romulus Rusan și Gabriel Andreescu.
Volumul Globalizarea dreptății stă mărturie cum, în lumea ideilor, Andreescu își asumă imensele riscuri de-a se război adesea de unul singur și simultan cu numeroși adversari (de la importanți lideri politici și autori internaționali până la institute de cercetare și guverne ale unor state), cu modurile în care se practică discipline intelectuale și umaniste, precum și cu politicile bazate pe cunoașterea socială și istorică. A devenit unul dintre puținii intelectuali români participanți activ la războaiele culturale ale noului mileniu. El s-a despărțit timpuriu de cei mai mulți reprezentanți ai elitei intelectuale autohtone, care, după căderea comunismului, au crezut mereu că democrația este un fel de prelungire a gândirii de dreapta, iar prin atașamentul față de Noica, Eliade, Cioran, chiar de extremă dreapta. Chiar în volumul despre care scriu, autorul subliniază prin contrast rezultatele studiului elitelor pe plan internațional, unde cei mai mulți din elita intelectuală și academică se situează disproporționat la stânga. Dar aceasta nu îl face un gânditor de stânga, pentru că Andreescu se războiește deopotrivă cu stânga și cu dreapta. […]