Ce aducea nou premiera baletului „Întoarcerea din adâncuri”, în seara aceea de 12 mai 1965, pe scena Operei Române? Partitura lui Mihail Jora, oferită nu cu mult timp înainte în concert? Coregrafia semnată de Oleg Danovski, cu evidente mișcări epurate față de canonul clasic? Decorurile și costumele gândite atât de îndrăzneț de Ofelia Tutoveanu, încât îl contrariaseră pe criticul de artă Petru Comarnescu? Toate la un loc, dar în covârșitoare măsură interpreții principali: cap de afiș erau Irinel Liciu și Gabriel Popescu.
Entuziasmul publicului era hrănit în acea seară și de atmosfera generală a momentului: se goleau închisorile politice, nume importante, până nu demult interzise, începeau să reintre, fie și timid, în viața culturală a României. În 1965 bătea în București un vânt al speranței și al schimbării. Adorația publicului pentru cei doi balerini se dovedise însă constant-atemporală. La sfârșitul anilor ’50, în prelungirea epocii staliniste, admiratorii rămași fără bilet forțaseră intrarea în clădirea Operei, la spectacolul „Călărețul de aramă ”. Acum, la premiera cu „Întoarcerea… ”, un șir nesfârșit de împătimiți ai dansului, sperând încă în șansa unui „bilet în plus” se întindea de la Operă până departe, trecea de aleea lungă ce dădea în bulevard și ajungea până la stația tramvaiului care, pe atunci, oprea pe cheiul Dâmboviței; călătorii, înainte chiar de-a pune piciorul pe trotuar, erau luați cu asalt: „aveți un bilet în plus?”. […]