11-09-2001
Acum câțiva ani, un american cu nume japonez anunța sfârșitul Istoriei. Victoria liberalismului capitalist pe o bunã parte din suprafața globului terestru susținea el înseamnã încetarea conflictelor care constituie «substanța» fenomenelor istorice. Evenimentele din septembrie anul acesta din Statele Unite aratã, însã, cã nu poate fi vorba decât cel mult de un sfârșit al democrațiilor, așa cum acestea existã în America și în Occidentul european. Poate însemna faptul acesta o surprizã?
Am susținut de mai multe ori cã democrația ca sistem statal reprezintã un organism incapabil sã-și secrete anticorpii care sã lupte, în mod spontan, împotriva propriilor «infecții». Așa cum s-au format și s-au dezvoltat pânã acum, democrațiile sunt sisteme expuse unor variate pericole care se manifestã pe nesimțite și se consolideazã treptat în chiar sânul lor. Spre deosebire de sistemele totalitare, dictatoriale care înãbușã orice act de libertate în care vãd, imediat, o primejdie de moarte democrațiile nu posedã instituții de apãrare spontanã împotriva unui virus aparent inocent care pânã la urmã le va ruina.
Pînã acum, Istoria a pus în evidențã cu destulã claritate unul din pericolele care, de-a lungul timpului, s-au dovedit fatale unei societãți deschise. Este vorba de modul în care un dictator ajunge sã punã stãpânire pe frâiele Puterii: acesta se impune în fruntea Statului prin alegeri de tip democratic, adicã absolut libere, pentru ca apoi treptat sã transforme toate instituțiile democrației în instrumente ale tiraniei dictatoriale. Masele trag la totalitarism ca muștele la oțet. Tiranii europeni ai secolului XX au ajuns sã conducã popoarele, dupã ce purtând masca unor lideri democratici s-au strecurat în structurile unui stat de drept. Cum a fost cu putințã acest lucru?
Un regim democratic este un regim al libertãților de tot felul. Pentru a rãmâne fidel esenței sale, el nu poate porni decât de la ceea ce în Justiție se numește «prezumția de nevinovãție», adicã de la premisa cã nici o manifestare a libertãții individuale nu constituie o amenințare a libertãții celorlalți, ci dimpotrivã o confirmare a ei. Unui regim de suspiciune generalizatã, în care fiecare cetãțean este privit ab initio ca posibil infractor, climat tipic tuturor dictaturilor, democrațiile nu-i pot opune decât principiul inocenței și libertãții cetãțenești. Or, în anumite cazuri dacã nu în general acest principiu se aratã a fi orb și, pe cât de nobil, pe atât de naiv și imprudent. Dar ce poate sã facã o democrație adevãratã împotriva celor care, manifestându-și libertatea de opinie, par sã confirme însãși esența sistemului, însãși calitatea și rolul lui de custode al libertãților cetãțenești, în timp ce în realitate aceștia sabordeazã chiar aceste libertãți? Sã fie, aici, un cerc vicios, un paradox al politicului?
Chiar la noi, în România, se vede clar, de ani de zile, cã democrația pare a fi cu atât mai neputincioasã în fața unor manifestãri venind nu din exterior, ci din sânul ei, cu cât se dorește mai fidelã sieși. De fapt, asemenea manifestãri ce-i drept, mascate nici nu sunt percepute ca adevãrate manifestãri primejdioase statului de drept!… Dacã cineva ar cere astãzi, la noi, mãsuri de represiune împotriva unui partid ca România Mare și împotriva liderului sãu care, totuși, și-a declarat public intenția dictatorialã toatã lumea s-ar alarma, presa ar denunța «trãdarea» democrației, iar democrații cei mai «curați» ar protesta cu vehemențã… Percepția democraticã a pericolului vine întotdeauna prea târziu, deși acest pericol poate fi divulgat, ca atare, in nuce. Democrația socotește sub demnitatea ei faptul de a introduce orice regim de mãsuri profilactice: ea se prezintã întotdeauna «cu pieptul deschis» (ca sã zic așa) într-un rãzboi pe viațã și pe moarte, tocmai datoritã faptului cã refuzând sã ia în serios o alertã care i se pare prematurã nu se considerã a fi în rãzboi. Când se convinge, totuși, de acest lucru, este din pãcate imposibil de a-l mai combate.
Recent, democrația americanã a suferit o teribilã loviturã. Un atac, nemaiîntâlnit ca formã și cruzime, a fost posibil și a avut efecte zguduitoare, deoarece Statele Unite n-au trãit în alertã, nu au avut presimțirea politicã a unui asemenea act criminal. Atentatul din 11 septembrie împotriva unor obiective nemilitare emblematice pentru civilizația americanã aduce în prim planul atenției democratice un nou pericol, altul decât acela devenit clasic pe care-l cunoaștem. Acum nu mai este vorba de insinuarea prin alegeri libere a unui dictator în sfera Puterii, înainte ca acesta sã-și fi divulgat intențiile satrapice. De data aceasta, lovitura a fost imediatã, ucigãtoare, dovedind viclenia de alt tip, de altã naturã. Terorismul nu se mai aratã ca un virus, speculând liberalismul democratic care determinã dezvoltarea canceroasã a unei celule misterioase și insesizabile inițial, ci ca o agresiune din afara organismului democratic, ca o armã oarecum declaratã, dar totuși greu de identificat, care despicã pieptul expus al unui regim libertar; o armã teribilã, perfidã, manipulatã de un adversar invizibil. Acest tip de inamic al democrației lovește fãrã nici un fel de avertisment. El nu mai este un tertip politic, care profitã de un întreg sistem parlamentar neatent la oul pe care-l clocește în sânul sãu, din ale cãrui zgârciuri se va desprinde, cu încetul, o pasãre a morții; el este chiar aceastã pasãre a morții, apãrând intempestiv de nu-se-știe-unde, lovind fãrã cruțare și fãrã discernãmânt, și apoi refugiindu-se din nou în cuibul sãu anonim.
Dupã cum s-a vãzut foarte bine, adversarul de azi al democrației este mult mai perfid și mai crud; el nu sfârșește prin a instaura un regim de teroare, ca dictaturile pe care le cunoaștem; el debuteazã prin teroare, pentru a crea haos, pentru a submina toate structurile unui stat de drept. Ceea ce îl caracterizeazã este un spor de violențã și de perfidie lașã. Alimentat de un fanatism irațional, el coboarã umanitatea pe treapta cea mai de jos a civilizației și a culturii. E un fenomen tribal. Retorica lui politicã coloratã de obicei religios nu mai constã în pledoaria pentru un om nou, pentru o lume nouã, pe care pretinde a le construi, ci reprezintã un discurs fãțiș al rãzbunãrii împotriva unei lumi și împotriva unei umanitãți pe care vrea cu orice preț sã le distrugã. În fața armelor inumane cu care luptã terorismul, propaganda ideologicã a oricãrei dictaturi rãmâne o simplã retoricã goalã, complet depãșitã prin oroarea pe care o propagã.
Celebra frazã a lui André Malraux, care mi se pare demnã de a fi luatã în seamã «Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc» trebuie, poate, înțeleasã nu ca o alternativã, ci ca o legãturã de la cauzã la efect; fanatismul religios, fundamentalismul, s-a dovedit nu numai o singurã datã fatal unei civilizații. Oare nu asemenea fanatisme de sorginte religioasã amenințã democrațiile acestui secol?
Fanatismul marxist-leninist, principalul pericol al veacului trecut, nu a izbutit sã ruineze cultura și civilizația mondialã. Poate cã explicația unui atare eșec stã deopotrivã în instituirea unor dogme ideologice, a unei religii laice, și în faptul cã bolșevismul a devenit un instrument sângeros al imperialismului rus. Fanatismul islamic prezintã, însã, șanse diferite: el poate sã zdruncine definitiv echilibrul precar al «societãții mondiale» în care trãim.
Un sistem organizat, așa cum este acela al democrațiilor contemporane, poate fãrã îndoialã sã opunã o realã rezistențã tentativelor care ar urmãri destabilizarea planetarã. Dar tocmai pentru cã este atât de organizat, tocmai pentru cã societãțile lumii cãrora li se spune democratice, dar care sunt socotite a fi, în realitate, doar societãți comerciale, are un singur creier rãspunzãtor de interesele extrem de diversificate, acest sistem poate fi atacat frontal și poate fi neutralizat. Terorismul de ultimã orã este încã primitiv, este încã bazat pe acțiuni punctuale care vizeazã îndeosebi instituții și obiective emblematice. Ce se va întâmpla, însã, în momentul în care o supercivilizație electronicã se va confrunta cu un terorism electronic sau cu unul capabil sã utilizeze arma bacteriologicã? O civilizație modernã, în care elementele constitutive se aflã în interdependențã strictã, este oricând mai ușor de a fi paralizatã, decât una lipsitã de o asemenea coerențã.
Fanatismul religios de tip islamic ignorã, din principiu, regulile conviețuirii civilizate. Disprețuind moartea proprie, teroriștii s-au dovedit insensibili și oricând dispuși a recurge la un genocid crud și fãrã discernãmânt. Suferința omenirii civilizate le este indiferentã, tocmai pentru cã sunt crescuți într-o necruțãtoare școalã a suferinței și mizeriei. Inegalitãțile sociale sunt generatoare de seisme nebãnuite. Un filosof asiatic a spus cã existã un singur adevãr și cã afirmarea și susținerea mai multor adevãruri țin de percepția perversã a realitãții. Injectatã milioanelor de nãpãstuiți, o asemenea doctrinã poate produce cutremure mondiale de maximã intensitate. Vulnerabilitatea sistemelor democratice constã tocmai în gradul lor accentuat de organizare globalã. Piratarea finanțelor mondiale cu ajutorul mijloacelor pe care le pune la îndemâna oricui civilizația cea mai înaintatã stã la dispoziția terorismului de mâine, acela care va renunța la utilizarea de bombe și armate reale, pentru a prefera destabilizarea electronicã a lumii capitaliste.
Cine citește azi o carte de literaturã științifico-fantasticã nu se poate sã nu fie șocat de faptul cã paginile ei se aratã a fi cu atât mai puțin fantastice cu cât sunt mai științifice. Sistemele democratice se bazeazã, în toate domeniile bursã, circulația valorilor, transportul de persoane și mãrfuri, strategii militare, secrete industriale etc., etc. pe existența unor coduri menite sã le asigure o cât mai discretã funcționare, dar care în același timp pot fi penetrate, sparte, accesate (ca sã folosesc un termen de jargon de specialitate). Pirateria electronicã, aceea care poate pricinui o paralizie bruscã și totalã a acestor sisteme, mi se pare a constitui arma terorismului viitor, iar acest viitor este, de fapt, un mâine terifiant care a și început sã creascã dintr-un azi neglijent. Un minimum de culturã a computerelor face de prisos orice invazie a eventualilor marțieni; the invaders se aflã, deja, printre noi.
Apocalipsa americanã de astãzi poate fi cititã, fãrã exagerare, ca un semn prevestitor al sfârșitului democrațiilor. Caracterul prea dezinvolt al sistemelor democratice le face sã fie nu numai expuse oricând unor agresiuni, dar și impotente de a da o ripostã pe mãsurã unei eventuale agresiuni. Esența lor libertarã ar trebui sã cedeze prin planul Istoriei unei democrații mult mai vigilente, în stare de permanentã alertã, înarmatã cu metodele profilactice de a stopa o infecție, înainte ca aceasta sã devinã o septicemie. Imaginea romanticã, eroic-tragicã, a unor democrații cu pieptul deschis, lipsit de o elementarã cãmașã de zale, a devenit anacronicã.
Va însemna, oare, acest scelerat 11 septembrie 2001 un memento istoric? Dacã da, mã întreb cum va arãta o civilizație avertizatã împotriva barbariei, o democrație care încercând sã nu-și trãdeze esența proprie sã fie totuși în stare sã-și apere cu succes identitatea?
Fanatismul politic, la fel cu fanatismul religios, iatã amenințãrile contemporane la adresa democrațiilor. Pe firmamentul acestui secol care abia începe ar trebui sã se vadã scrise, ca un fulger permanent, cuvintele: «Dogmele sunt setoase de sânge».