Secolul care ne desparte de cei doi gânditori, Friedrich Nietzsche și Vladimir Soloviov, constituie, desigur, doar ocazia formalã de a compara douã idei-forțã în creația fiecãruia dintre ei Supraomul și uman-divinul.
Prezentarea sinteticã, necesarã în acest caz, presupune o cunoaștere conceptualã a Anschauung-urilor filozofice ce vor fi comparate aici.
În acest caz concret, ne vom rezuma la caracteristica generalã a «contradicției principiale» dintre cele douã concepte filozofice și la «conținutul» celor douã noțiuni ce ne intereseazã aici «Supraomul» și «Dumnezeul-umanitate».
«Contradicția» dintre concepțiile filozofice ale celor doi gânditori este, în fiecare plan, pe cât de tensionatã pe atât de clar detectabilã: de la principiile inițiale (metafiziculantimetafizicul) și cele fundamentale (teocentrism-egocentrism, obiectivism-subiectivism, cicluri-escatologism) pânã la reprezentãrile și noțiunile care le caracterizeazã, cum ar fi la Nietzsche «Supra-» (-om, -posibilitate, -fericire) și mai mult «Sine-/Auto-» (-sarcinã,
-educație, -depãșire, -confirmare); sau cele solovioviene «General-»
(-unitate, -comunitate, -om, -totalitate etc.). Aceastã contradicție culmineazã în cele douã perspective diferite: Supraom Dumnezeul-umanitate.
Pentru Nietzsche, Supraom și Zarathustra sunt sinonimele cu care el însuși se autoidentificã.
Supraomul definește « un tip de supremã reușitã în contradicție cu omul modern, omul bun, cu creștinii și ceilalți nihiliști»1. Supraomul este « un tip relativ suprauman, o nouã formație». Acest conținut derivã din trãsãturile de caracter ale acestei tipologii, concentrate în noțiunea voințã de putere.
La Soloviov Dumnezeu-umanitate este caracterizat prin imaginea «înțelepciunii divine generale (sofia)», precum și prin conținutul unitãților generale pozitive, în care toate pãrțile întregului sunt «puse pe aceeași treaptã», adicã «echivalate».
Dumnezeul-umanitate este umanitatea idealã «general-înțeleaptã». Ea este «o formã care unificã natura materialã și divinitatea»2. O astfel de unificatoare este Biserica, ea este «în esențã unitate și sfințenie a divinitãții, în mãsura în care aceasta zãbovește și e prezentã în lume, aceasta este divinitatea în esența ei cealaltã sau propriu-zisã de Dumnezeu-umanitate. «Doar Dumnezeul-umanitate sau Biserica, sprijinitã pe unitatea interioarã și înlãnțuirea generalã a vieții vizibile și a celei ascunse în maniera împãrãției Domnului, care confirmã supremația esențialã a spiritului și promite învierea definitivã a cãrnii, deschide omului sfera împlinirii pozitive a libertãții sale sau a satisfacerii propriu-zise a voinței sale» (ibidem).
Raportul Nietzsche Soloviov constituie, în timpul vieții acestora, o polemicã la care una dintre pãrți, Soloviov, rãmâne anonimã, cãrțile semãnând a «atentate» ale filozofului german, dar sunt îndreptate, prin esența lor, cãtre sistemul filozofico-religios al gânditorului rus.
Rusia, și mai ales Dostoievski, reprezintã însã pentru Nietzsche și o umbrã de speranțã, Rusia fiind «singura putere contemporanã care întruchipeazã supunerea rãbdãtoare și rezistența, care poate aștepta, care poate încã promite ceva» …