Titlul conferinței mele s-a schimbat puțin pentru cã, în realitate, ea trateazã despre înțelepciunea Supraomului. Eu cred cã este exact ce dorea Nietzsche sã transmitã viitorului nu atât filosofiei viitorului, cât viitoarei societãți umane. Am vrut sã dezvolt titlul inițial «Nietzsche și filosofia viitorului», pentru cã vreau ca ideea de filosofie sã nu mai fie înțeleasã, în istoricitatea ei, ca filosofie a trecutului sau a viitorului. Filosofia nu trebuie sã reflecte neapãrat situația actualã, ci sã o proiecteze. Un loc important în aceastã filosofie îl ocupã ideea de Supraom, ca o posibilã propunere pentru un nou umanism.
De ce ar fi nevoie, ca sã putem vorbi despre o artã de a trãi și despre un ideal de înțelepciune, practicabile în actualele condiții de existențã, sã apelãm la o figurã atât de problematicã, ba chiar (pentru istoria receptãrii sale în cultura secolului XX, cel puțin) de-a dreptul iritantã, cum este aceea a Supraomului sau, mai bine zis, a «omului de dincolo» nietzschean? Din cât știm, chiar dacã ne-am lua numai dupã textele lui Nietzsche, nu dupã reprezentãrile populare ale Supraomului, rãspândite pânã și în benzile desenate sau la cinematograf, este totuși vorba de o figurã care nu poate fi, decât cu greu, apropiatã de imaginile ideale ale înțelepciunii și ale bunei viețuiri, așa cum le-am moștenit grație tradiției. Înțelept este cel ce stãpânește arta de a trãi mai degrabã în sensul antic al cuvântului: ca mod de a ști, situat între științã și tehnicã, și care se bazeazã totuși pe principii generale, așadar într-un anumit sens științifice; dar care este înzestrat totodatã cu puterea de a le folosi în mod inovator în situații particulare, capacitate dobânditã odatã cu experiența. În mod firesc, ni-l imaginãm pe înțelept ca pe un bãtrân care aratã, inclusiv prin chipul sãu plin de cute, prin ridurile sale, prin privirea întoarsã în sine și prin vorba sa cumpãnitã, cât se poate de solemnã, urmele multor experiențe care l-au învãțat și l-au transformat, dezvãluindu-i adevãratul sens al vieții, mai ales prin suferințele eșecului și prin chinurile realizãrilor. Vechiul motto al tragediei elene, panthei mathos (învațã prin suferințã), care ar fi întipãrit, fãrã putința de a fi șters, în concepția obișnuitã despre înțelepciune. Firește, înțeleptul nu s-a nãscut înțelept: el a devenit astfel grație unor experiențe pe care ne imaginãm a fi fost trãite de un spirit mai puțin echilibrat și mai aventuros. Vreau sã spun cã înțeleptul ar fi putut foarte bine sã fie, în tinerețe, un Rambo, un 007 sau un Superman …