Titlul acestui articol ar putea sã surprindã. Sintagma «discurs etic» pare întru totul nepotrivitã unui filozof care se numește pe sine în repetate rânduri imoralist și pentru care rãsturnarea tuturor valorilor pare sã fi devenit la un moment dat scopul major al demersului filozofic. Atacurile sale împotriva creștinismului sunt, în altã ordine de idei, prea bine cunoscute pentru a mai insista asupra unui episod celebru al criticii nietzscheene, iar gestul categoric de criticã și «reformã» a noțiunilor de bine și rãu, este la fel de vãdit pentru a mai insista asupra lui.
Cu toate acestea, în scrierile lui Nietzsche existã o mizã eticã mai puternicã și mai profundã decât ne-am aștepta, care fundamenteazã actul însuși de filozofare. Atitudinile extreme ale lui Nietzsche: sarcasmul, vehemența, uneori chiar sentința nedreaptã, nu sunt rostite în afara unui pact etic subînțeles, care nu provine totuși dintr-o oarecare ideologie moralã el are chiar un sens profund diferit de ceea ce înseamnã aderarea la un corpus de precepte.
Este de la sine înțeles cã, în cele ce urmeazã, nu va fi vorba despre conceptele majore ale gândirii lui Nietzsche. Voința de putere, Supraomul, apolinicul și dionisiacul ori eterna reîntoarcere nu ne vor preocupa în cele ce urmeazã. Ele reprezintã un domeniu deja constituit, solidificat în textele autorului, care nu mai pot intra în dinamica discursului nietzschean fãrã obligația de a parcurge autostrãzile mai mult sau mai puțin comode ale exegezei lui Nietzsche: gândirea lui este în mod curent identificatã cu aceste concepte de unde o anume independențã pe care au dobândit-o; pe de altã parte, ele reprezintã etape ale gândirii lui Nietzsche, iar pericolul de a o reduce la aceste concepte, fie ele și majore, este prea mare pentru a putea fi asumat.
Cum ar putea fi situatã filozofia lui Nietzsche într-un context etic? Ce anume ar putea fi considerat ca fiind etic la Nietzsche? Întrebãrile acestea sunt legitime sau nu, în funcție de anumite opțiuni culturale ca sã nu spunem ideologice pe care oricine le face, conștient sau nu. ªi în funcție, de asemenea, de ceea ce lectura textelor lui Nietzsche impune în urma acestui parti-pris: o anumitã constantã, o înțelegere personalã care corespunde sau nu cu ceea ce s-a spus despre acest autor. Or, ceea ce devine frapant la Nietzsche este un mod cu totul particular de a vorbi despre sine cu multã discreție și pudoare, ca și cum ceea ce se spune ar fi mult prea personal pentru a putea fi enunțat fãrã precauții. Aceastã solidaritate profundã între subiectul enunțãrii și enunț, mai puțin vizibilã în discursul filozofic premergãtor lui Nietzsche, devine locul unor mize majore, în mãsura în care eul pus în valoare asumã judecata în nume propriu, renunțând definitiv la pretenția în vreo himericã obiectivitate. Nietzsche nu este însã un prizonier al eului. El acceptã și alte realitãți, care trebuie însã reformate, gândirea lui vizând latura practicã a existenței, fãrã de care individul nu se poate realiza. Lumea este, însã, greșitã. Morala a falsificat raporturile dintre bine și rãu, rãsturnând valorile și excluzând noblețea; creștinismul reprezintã victoria celor slabi asupra celor puternici; omul trebuie sã devinã supraom, iar ca model îl avem pe Zarathustra; filozofii, înainte de a porni în cãutarea adevãrului, ar trebui sã fie convinși cã demersul lor face casã bunã cu probitatea; știința este incapabilã de progres, deoarece se întemeiazã pe prejudecãți. Cum se poate susține așa ceva? Cine este cel care demoleazã, una dupã alta, instituțiile seculare ale identitãții europene? Ce anume legitimeazã un asemenea demers?
Pentru a putea rãspunde la aceste întrebãri, este necesar sã recurgem la noțiunea aristotelicã de ethos, abordatã în ultima vreme într-un context diferit de cel al retoricii tradiționale, mai precis din perspectiva analizei discursului (Vezi lucrarea coordonatã de Ruth Amossy, Images de soi dans le discours. La construction de lethos, Delachaux et Niestlé, Lausanne, 1999)…