Nu îmi aduc aminte împrejurãrile în care l-am cunoscut pe Constantin Tacou la Paris, în urmã cu aproape treizeci de ani. Omonimia precum și faptul cã aveam aceeași origine ne apropiarã atât de mult, încât mi se pãrea cã suntem prieteni de când lumea. Câteva întâmplãri au marcat amiciția noastrã trainicã în primul rând, ceasurile petrecute împreunã la editura sa «LHerne» de pe rue Verneuil, 41. O odãițã simplã, din care ieșirã parcã fãrã nici un efort impunãtoarele volume LHerne, atât de prețuite în capitala Franței și în lume. Pãstrez acasã, dãruite, cu timpul, un raft întreg al bibliotecii mele încãrcat de prestigioasele ediții, singura amintire primitã din partea bunului, blândului, neînduplecatului macedonean Tâcu. De unde, naturalizarea francezã a numelui sãu de pãstor sud-dunãrean falnic, în transhumanțã
Orele noastre tihnite, trãite împreunã în mijlocul Parisului, în odãița balzacianã atât de productivã, prânzurile luate la Port-Royal, unde mã invita Plimbãrile noastre nocturne cu automobilul sãu demodat la care ținea, cu un rafinament aristocratic, ziua în care oprind mașina în dreptul unei bãnci, scosese în vãzul meu, din bancomat, o sumã de franci, ca sã avem de cheltuialã Dar și ca
sã-mi arate, pe viu, ce înseamnã capitalismul, mie care veneam din frigurosul Est, din Rãsãritul bãtut de soartã. Demonstrație, fãrã cuvinte, oarecum didacticã, întipãrindu-se în mintea mea sprintenã de învãțãcel cu o putere ce o face sã dãinuiascã și astãzi Delicatețea nesfârșitã a lui Tacou, tactul lui perfect, nu erau egalate decât de caracterul sever, intratabil, în alte momente ale vieții
Mândria lui Tacou atunci când, fiind de fațã vreun strãin, mã recomanda lui cu toatã cãldura, dând din cap aprobator, pe când mã exprimam într-o francezã cât mai onorabilã. Nu întârzia sã adauge cã eram român, patria lui Eugen Ionescu și a lui Emil Cioran. Asta, nu știu de ce, mã punea totdeauna în încurcãturã, mã rușina Ziua în care, la «LHerne», în odãița boemã, apãruse Cioran, prietenul lui nedespãrțit Peste câteva zile, Tacou avea sã-mi aranjeze o vizitã la marele nostru gânditor acasã, vizitã despre care am scris de câteva ori. Cioran mã primise cu o sticlã de vin pe masã, românește. El nu bea! Mã rugase sã vorbim în francezã, ceea ce mã șocase Pe urmã, pricepusem. Soția sa, franțuzoaicã, era bolnavã și asculta dintr-o camerã retrasã a apartamentului Totul a mers, în vorbire, în cadența secolului parizian XVIII, pânã ce veni vorba despre proza românã și despre Gib Mihãiescu, slãbiciunea lui Cioran. Ajungând la caporalul Marinescu și la aventura eroticã a soldatului din cãpița cu fân, o dãdurãm imediat pe românește. Datorez, așadar, norocul de a vorbi douã ceasuri neîntrerupte cu Cioran, aceluiași blajin și dârz oier ajuns cu turma la Paris
Este curioasã senzația pe care o aveam întotdeauna când mã aflam împreunã cu Tacou. El nu vorbea teoretic, nu se remarca prin observații alese, prin cine știe ce judecãți asupra literaturii El, care publica atâtea și atâtea cãrți pe an. Nimic, decât muncã, modestie, tenacitate, o forțã impresionantã de a recepta, precum și ceea ce rar se întâlnește printre literați: bunul-simț. Bunul gust, înnãscut, ca și bunul-simț vãdit în orice întreprindea Apoi, pasiunea lui pentru Irlanda, pentru verdeața Irlandei, pentru sinceritatea ei și firea mândrã, ceea ce lui îi amintea probabil de locul sãu de baștinã din peninsula balcanicã.
Într-o zi, invitându-mã la el acasã, în edificiul de pe bulevardul Haussman, cu aspect de palat, cea mai impozantã arterã a Parisului, croitã de administratorul nemuritor cu același nume, și ieșind pe unul din balcoanele de fier forjat ale apartamentului aristocratic, spusesem ceva despre bulevardul acela, pe care-l vedeam întâia oarã de la înãlțime, în toatã perspectiva sa grandioasã. Atunci Tacou, purtând pe figura de efeb ajuns la senectute acel aer încântat, îmi spusese zâmbind cã eram primul român ce rostea un asemenea elogiu baronului Georges Haussman, prefectul Parisului dinspre finele secolului XIX. Cel ce avea sã transforme Orașul-luminã, dându-i înfãțișarea armonioasã de astãzi.
Dispariția lui Constantin Tacou mã face sã mã simt singur. Fãrã Tacou, la Paris, e cum n-ai mai fi la Paris.