- Un continent mediteranean
Cei care l-au citit pe Caragiale și cine nu l-a citit, fără să rămână pe viață marcat ? nu pot decât să devină ironici : asta să fie grija noastră, viitorul Europei; bine că ne-am găsit și noi să ne dăm cu părerea, etc. (Nu pot să nu deschid o paranteză asupra definitiv deviatei sintagme a-și da părerea, care, din sens contributiv ne dăm părerea obștei, o dăruim, să-i fie de bine ceea ce înseamnă că avem încredere în părere, socotind-o demnă de luat în seamă, insomniile civice având rost, dar și în obște, care poate judeca utilitatea părerii ei bine, din sens contributiv a ajuns să fie folosită chiar și de intelectuali în sens dubitativ : dăm cu părerea, șase-șase, poartă-n casă, hazardul să trăiască, iar dacă nu iese, atâta pagubă, mai aruncăm un zar, atâta distracție avem. Urarea noroc !, mai folosită decât oricare alta, nu arată oare perpetua îngrijorare a românului față de jocurile întâmplării ? Lumea în care pulberile au acoperit deseori claritatea liniilor a fost obligată să țină seama de hazard. Nu poți decide că urmezi un drum, când peste noapte bate vântul… A-și da cu părerea a devenit o expresie orientală, care trage limba română către alte zări.)
Nu înseamnă însă că tocmai eu aș vedea în Orient o lume definitiv statică, și, prin comparație cu Europa, anacronică. Se navighează chiar și în Sahara pe Internet. Călătoria prin deșert, descrisă cândva în mod celebru de un traducător ca fiind bătălia unor corăbii pe mare, datorită polisemantismului vechilor limbi semite care permite chiar interpretări întru totul contradictorii poate fi confundată astăzi cu o navigare pe Internet. Iar Orientul se desfășoară în jurul Europei ca o aură ce nu poate fi, cât organismul e în viață, îndepărtată.
Marile viziuni conturează un continent mediteranean , care va include nu numai actuala Europă, ci și Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Asia Centrală (misiunea de a aduce acest din urmă spațiu la matcă ar reveni în primul rând Turciei). S-a vorbit mult despre modelul Europei concentrice asemănător unui imperiu în care axa franco-germană e miezul, influențând statele din jur, cu posibilitatea de a disciplina intern-politic statele care doresc să fie primite în Uniunea Europeană. Așa s-ar crea stabilitatea în Europa.
În cel mai larg cerc se află și Turcia[1], această situație oferindu-i posibilitatea de a se orienta și în altă direcție spre Orientul Apropiat sau către noile republici vorbitoare de turcă din Caucaz și Asia Centrală. Pe lângă scenariul UE, Turcia ar fi putut alege un viitor pan-turc[2] (alături de noile republici Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kirgihstan) sau un viitor islamic[3]. Însă Turcia, din 1963 membră NATO și OSCE, în prezent asociată și la UE, acoperind o suprafață de 770 000 km pătrați cea mai mare parte pe continentul asiatic și având 99% din populație musulmani, nu mai acordă astăzi islamului rolul principal în conturul identității sale[4], ci spiritului european.
Evident, va curge multă apă pe Dunărea devenită, la propriu, artera Europei, până la reordonarea acestor lumi (unii, precum sceptic-imperialul Otto von Habsburg, vorbesc de încă 200 de ani dar Otto von Habsburg, care a umblat pe Rennweg, unde încep Balcanii , are evident ritmuri marcate de lentoarea tradițiilor chesaro-crăiești).
În paralel cu extinderea către Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană a conturat și o politică a sudului: așa-numitul proces Barcelona. Rămas, evident, fără prea mulți susținători, fiindcă ar însemna, prea devreme, înfruntarea provocărilor dinspre Orientul Mijlociu și Africa de Nord adică valul de imigranți, fundamentalismul, neînțelegerile teritoriale, securitatea, procesul de pace, problemele economice. Forma ar fi de tratate bilaterale, prin care Uniunea Europeană și țările de la sudul Mediteranei s-ar înțelege să dea aceeași direcție lucrării lor politice, economice, culturale ca niște adevărate coloane care să fixeze nisipurile instabilității.
Continentul mediteranean, văzut de sus, cu aură cu tot, având Alpii ca brâu despărțitor între nord și sud (la nord, Germania, Olanda, Belgia, insulele britanice, statele nordice, Europa de Est ; la sud, statele mediteraneene, Balcanii, Turcia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord) ar avea la mijloc, zic unii eventual cititorii lui Braudel[5] , Franța, cu o coastă latină și alta în liziera gothă. Desigur însă că după admiterea Spaniei, Portugaliei și Greciei în Uniunea Europeană, lucrurile nu mai pot fi chiar atât de simplu delimitate. Iar revenirea statelor din fosta paranteză istorică creată de experimentul comunist a uluit pe mulți prin revelația că, în ciuda izolării, acestea se dovedesc mai europene în mentalități decât cele din sud. Cu alte cuvinte, un român ar fi mai european decât un italian din Sicilia, de exemplu (sau decât un spaniol nu voi ceda tentației de a trece în revistă influențele arabe în Spania[6]). Dacă în perioada Războiului Rece marile confruntări se petreceau între est și vest, fără ca bazinul mediteranean să fie în mod necesar luat în seamă, după 1990, confruntarea, dacă se poate spune astfel, s-a dizolvat între nord și sud, iar deschiderea spațiului est-european a ascuțit în același timp privirea către Mediterana, percepută acum ca o regiune coerentă, de mare interes pentru politica de apărare a noii Europe. În prelungirea flancului de est, NATO și UE au început să pomenească repede flancul de sud. În 1990 a avut loc conferința Uniunii Europene despre migrație din nevoia formulării unei politici clare față de Mediterana. Deosebirile și nu asemănările între zone au dus la aceasta.
La conferința din 1990, s-a dovedit că sud-europenii erau preocupați mai cu seamă de maghrebini marocani, tunisieni, algerieni , Libia fiind exclusă atunci din motive de represalii antiteroriste , iar nord-europenii de sud-estul mării (Turcia, Israel, Palestina, Siria, Iordania, Egipt, Liban). Începutul a fost creat de parteneriatul UE-Maroc. Tot în 1990, Spania și Italia au propus o conferință pentru securitate și cooperare în Mediterana (CSCM), ca o paralelă la ceea ce azi se numește OSCE, fiind astfel lansat planul pentru întreaga Mediterană. Teama de a pierde locurile de muncă din cauza imigranților (jumătate din nou-veniții în Europa provin din zona mediteraneană), de a fi năpădiți de terorism și droguri, nu i-a determinat pe europeni să renunțe. Dimpotrivă, marea piață de desfacere și posibilitățile de a investi au accentuat conturul continentului mediteranean. Dacă teze precum cea a lui Huntington[7] avertizau că diferențele dintre civilizații vor duce la ciocniri care să domine politica modială, și islamul era inclus ca o potențială primejdie (Huntington prevedea un fel de alianță islamic-confucianistă gata să domine lumea nu numai din punct de vedere economic, dar și militar și al valorilor spirituale), dacă toate operațiunile militare precum eliberarea Kuwaitului sau criza din Irak erau interpretate, la un moment dat, ca lupte ale Occidentului împotriva islamului, interesul european pentru zona mediteraneană a dus la nuanțarea înțelegerii religiei lui Muhammad nu în ultimul rând datorită numeroșilor musulmani care trăiesc în orașele sud-europene. În realitate, ahlu-l kitab, oamenii cărții creștini, musulmani și evrei formează o mare familie, având o identitate mult asemănătoare.
Pe lângă nou apăruta situație de securitate politică în Europa de Est și necesitatea ca Uniunea Europeană și în primul rând Germania să formuleze o strategie pentru această zonă care să deschidă în același timp spațiul mediteranean , ultimii ani ai mileniului au fost marcați de amprenta Spaniei asupra politicii europene și de procesul de pace din Orientul Mijlociu. După o anumită marginalizare cultural-politică, Spaniei i-a revenit acest rol prin cedarea conducerii de către Franța, care avea un trecut colonial (algerian) încărcat[8]. Nici Spania nu era lipsită de asemenea trecut în Maroc, dar spaniolii fuseseră mai toleranți față de cultura islamică. Cât despre procesul de pace din Orientul Mijlociu, acesta a fost lansat tot în Spania, la Madrid, în noiembrie 1991 (conferință la care Israelul și unele țări arabe precum Siria au participat pentru prima dată împreună). În trena Madridului s-au desfășurat apoi negocierile de la Oslo, Israelul și OLP recunoscându-se reciproc și hotărând autonomia așezărilor palestiniene în Ghaza și Fâșia de Vest. În continuare, Uniunea Europeană a devenit cel mai puternic donator față de palestinieni, în discrepanță cu ignorarea procesului Barcelona. Abia în 1995 negociatorii spanioli au reușit să readucă atenția UE către bazinul mediteranean (condiționând astfel propriul sprijin pentru ulterioara lărgire a Europei spre est). Declarația Barcelona, invocându-l pe papa Urban al II-lea, care exact acum 900 de ani, la 27 noiembrie 1095, a deschis prima cruciadă, încheia astfel aproape un mileniu de neînțelegeri. Cei 800 de ani de cuceriri arabe în Peninsula Iberică îndreptățeau Spania să se considere declanșatoarea noii faze de coexistență pașnică a popoarelor mediteraneene. Andaluzia, vestită încă din Evul Mediu pentru armonia dintre creștini, evrei și musulmani, a fost citată ca simbol al conviețuirii în creuzetul mediteranean[9].
Algeria, mult timp la răscrucea drumului între cultura arabă, franceză și berberă, între tradiționalism și valorile internaționale, Israelul și Palestina (care, datorită poziției geografice, ar trebui să fie Orient Apropiat mai degrabă de Europa, deși SUA au vizibil mai multă influență), Turcia, țară europeană, însă deocamdată în afara Uniunii Europene, Tunisia și Marocul, importante pentru interesele economice europene, toate acestea fac parte nu numai din aura culturală a bătrânului continent, ci și din sfera sa de securitate. Dacă Germania, marea finanțatoare a lărgirii spre Est, nu a fost de la început foarte interesată ca Uniunea Europeană să-și ia răspunderea unei noi regiuni, Franța a susținut în continuare Maghrebul[10]. Se vorbește despre ajungerea la un compromis : Sudul va primi bani și poate, către 2010, zonă de liber schimb (dar banii nu înseamnă și admitere în Uniunea Europeană) ; Estul va primi mai puțină finanțare decât ar fi așteptat, dar în schimb va fi integrat în UE. Granița europeană este astfel, deocamdată, marcată politic spre sud. Încă neclar…
[1] Actuala orientare a Turciei către Uniunea Europeană e reprezentată de continuarea ideologiei kemaliste, din 1923, temelie pentru statul modern turc. Schimbările pe scena politicii interne turcești sunt recente. După Luxemburg, guvernul turc a declarat că, în ciuda poziției adoptate de summit, va continua strădaniile pentru integrarea în UE pe calea deschisă de marele Atatürk cf. www.mfa.gov.tr. De altfel, cea mai mare parte a comerțului Turciei e cu UE, principalul partener fiind Germania. Europenii sunt și ei în bună parte de acord că Turcia trebuie să se orienteze către UE, altminteri mișcările religioase nu vor face decât să accentueze ciocnirile de civilizații de la marginile Europei; nu în ultimul rând, ar fi problema admiterii Ciprului în UE, susținut puternic de Grecia. Dacă există musulmani în Bosnia și Albania, de ce n-ar fi posibilă și o Turcie europeană?
[2] În afară de Turcia, în Caucaz și Asia Centrală mai au interese Rusia, Japonia, Iranul, Uniunea Europeană și se estimează că marea concurență privind dominanța în regiune va avea loc între Turcia și Iran cf. Joffé, E.G.H. Relations between the Middle East and West, Middle East Journal, vol. 48, nr. 2, 1994, p.251 , deși în Azerbaidjan concurentul principal rămâne Rusia (prin societățile petroliere implicate în extragerea de petrol din Marea Caspică, dar și prin pierderea de influență a Turciei în zonă, datorită holocaustului împotriva armenilor din 1915). Mulți consideră exclus rolul Turciei ca purtător de cuvânt al acestor republici (Washington Post, 3 martie 1998) în marile negocieri economice viitoare și deci imposibilă, cel puțin în următorul deceniu, dezvoltarea unui mini-imperiu turc.
[3] Orientarea către celelalte state islamice, mai ales arabe, a avut în ultimul deceniu un sprijin destul de puternic din partea populației, însă ea e acum de domeniul trecutului (partidul Refah, al bunăstării, cu această orientare, avusese 22% din voturi în 1995, dar a fost desființat cf. Yavuz Hakan, Political Islam and the Refah Party in Turkey, Comparative Politics, vol. 30, nr. 1, octombrie 1997, pp.63-82.
[4] Orientarea Turciei este astăzi în principal către vest, cu un ochi aruncat asupra noilor și bogatelor în petrol republici vorbitoare de turcă.
[5] Fernand Braudel, La Méditerranée et le Monde Méditterranéen à lépoque de Philipp II, Paris, Plon, 1949.
[6] Grete Tartler, Proba Orientului, București, Editura Eminescu, 1991, pp. 56-81.
[7] Samuel Huntington, The Clash of Civilisations, în Foreign Affairs, vara 1993.
[8] Lars Erslev Andersen, EU og Middelhavet, Odense, Odense Universitetsforlag, 1998, pp.18-19.
[9] În ciuda atâtor cuvinte mari, procesul Barcelona s-a fărâmițat ulterior. Meritul său principal a rămas acela de umbrelă sub care să se dezvolte diferitele înțelegeri bilaterale.
[10] C.S. Calleya, Navigating Regional Dynamics in the Post-Cold War World. Aldershot, Dartmouth 1997;
- Chérigui, La politique méditerranée de la France: entre diplomatie collective et leadership, Paris, LHarmattan, 1997.