Între Goethe şi Caragiale
În ciuda multelor pagini care s-au scris despre el, D. Gusti rămâne un personaj enigmatic. Ştim că şi-a prelungit avid studiile în filozofie, ştiinţe sociale, sociologie, etică sau politică în Germania şi Franţa primului deceniu al secolului XX, punându-le de la început sub semnul unei cercetări integrate a naţiunii. Se vorbeşte mai puţin de scriitorii cu a căror deschidere, armonie sau acuitate a intrat episodic sau a rămas constant în rezonanţă, de Goethe bunăoară, profesorul „incomparabil“, creatorul mulţime, despre care scria revelator în ultimii săi ani: „Din toamna anului 1900, Goethe a devenit pentru mine un profesor tăcut şi care, cu experienţa sa imensă şi multilaterală, a fost o călăuză sigură în lupta vieţii şi un consolator în orele de deznădejde ori de disperare“. De la Goethe a învăţat că opera se naşte din împrejurările vieţii, ca act al vieţii, că viaţa se completează şi desăvârşeşte în operă, care purifică amărăciunile vieţii: „Miracolul şi fenomenul Goethe constă mai puţin în opera sa scrisă — sublinia D. Gusti — decât propriu-zis în alianţa unei mari opere cu viaţa unui mare om, care este autorul ei“. Ne putem întreba dacă Gusti şi-a conceput raporturile cu Carol al II-lea în anii de la Fundaţiile Regale după modelul lui Goethe la curtea ducală din Weimar, când citim un pasaj ca cel care urmează: „Cu un tact admirabil de diplomat şi pedagog politic, Goethe a început a face educaţia suveranului său… Goethe a forţat pe Karl-August a-şi înţelege datoriile princiare, de a exercita puterea sa pentru binele tovarăşilor, al lucrătorilor, al artiştilor şi oamenilor de ştiinţă“. Pasajul nu e izolat, Gusti revenind în mai multe rînduri asupra ideii.
Datorăm anii Gusti în cultura românească, în parte, şi lui I.L. Caragiale. Întâmplarea e povestită în Fragmente autobiografice: „În timpul activităţii mele ştiinţifice, colaborând la câteva vechi şi mari reviste de specialitate, după ce terminasem studiile la Berlin şi Paris, mi s-a făcut propunerea să mă abilitez la Universitatea din Berlin. În acelaşi timp mi se făcuse din ţară propunerea de a candida la o catedră vacantă la Universitatea din Iaşi. Caragiale, când a văzut că eu încă nu eram hotărât ce să fac, ba înclinam chiar să primesc invitaţia de a rămâne în străinătate, cu al cărei stil de viaţă mă obişnuisem prea mult, a avut o ieşire ce m-a tulburat şi care dovedea patriotismul cald ce-l însufleţea. Cum, doctore, mai stai pe gânduri? —, îmi spuse Caragiale într-o zi. — Nu înţelegi că nu ai de a alege, ci numai a-ţi împlini datoria către ţara ta? Ce?!… Vrei şi tu să părăseşti ţara, care oricât de rea ar fi trebuie ajutată? Căci, oricum ar fi ea, este ţara ta… Nu te uita la mine că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria şi numai după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă mai vrea — dar dumneata, doctore, la începutul vieţii, dumneatale nu ţi-e dat să dezertezi şi, mai ales, să devii un fiu denaturat, ce nu vrea să recunoască ţara sa, pe mama sa. Du-te mai degrabă acolo, la Iaşi, şi începe apostolatul pentru care te-ai pregătit“. Darul de a se lăsa sfătuit a funcţionat şi D. Gusti, care asistase la agonia scrierii lui 1907 din primăvară până-n toamnă, s-a întors. În ciuda deselor poticniri ale sănătăţii, provocate de eforturi supradimensionate (a fost îndelung bolnav la sfârşitul studiilor liceale, doctorale, la închiderea Expoziţiei universale de la Paris unde fusese Comisar al Pavilionului românesc etc.), D. Gusti a fost până la sfârşitul vieţii tensionat dar încrezător în urmărirea planului său de lucru, pe care rămâne ca cercetări viitoare să-l extragă din operă. A spus-o cu limpezime de sfat şi mi se pare un lucru de reamintit în anii grăbiţi şi debusolaţi pe care-i traversăm: „…un om poate să producă mari schimbări şi să realizeze lucruri mari dacă îşi face mai întâi un plan bun de lucru şi apoi dă laoparte orice preocupare sau direcţie, care ar putea să-i micşoreze ori să-i îndepărteze atenţia de la realizarea acestui plan“, planul alcătuit ajungând să reprezinte „singura sa muncă şi ocupaţie.“
În profilul intelectual gustian, seriozitatea meticulos informată a sociologului de sistem s-a îmbinat cu îndrăznelile, tenacitatea şi optimismul second al sociologului de acţiune. În exprimări lapidare, al căror dar pare a fi fost moştenit de la mama sa, luminoasa Natalia Gatoschi, D. Gusti ajuns aproape de sfârşitul vieţii, scria cu simplitate: „Dacă aş reîncepe viaţa mea, aş face acelaşi lucru. Am crezut în seriozitatea vieţii“ sau „Am adus în îndeplinirea tuturor sarcinilor o scrupuloasă atenţie; nu mă întrecea nimeni în conştiinciozitate, meticulozitate şi imparţialitate.“ Insistenţa meticuloasă a prilejuit, uneori, iritări. Ar fi de urmărit atacurile în epocă împotriva lui Gusti, rezistenţa la tenacitatea cu care şi-a desfăşurat acţiunea, pentru a înţelege mai adânc, nu numai câmpul cultural şi politic în care aceasta a trebuit împlântată, ci şi unele rezerve actuale la ea. Profesor-destin, D. Gusti şi-a întâlnit studenţii întreg, surprinzându-le capacităţi nedeclarate şi încredinţându-le de fiecare dată sarcini care-i depăşeau atât cât să-i facă să crească: „Nu mă interesa decât lansarea problemei şi precizarea metodei. Amănuntele, dezvoltarea, aplicarea o lăsam intenţionat elevilor mei, îi puneam să lucreze.“
Arhipelagul gustian
Şcoala sociologică de la Bucureşti este un nume care s-a încetăţenit. În fapt, au existat mai multe şcoli, legate direct sau mediat de activitatea lui D. Gusti, nu toate la Bucureşti. Prima a fost şcoala de la Iaşi, apărută ca rod al învăţământului gustian dintre 1910 şi 1920. Din ea fac parte în această perioadă Petre Andrei, N. Ghiulea, Corina N. Leon (ulterior căsătorită cu Werner Sombart), Ion Setlacek. După plecarea lui D. Gusti la Bucureşti, P. Andrei va continua, fără ruptură majoră (cu excepţia rezervelor privind cercetarea monografică), sistemul gustian.
La Bucureşti, Şcoala gustiană are efective distincte, după cum ne referim la catedra de Sociologie, etică şi politică unde e reprezentată de asistenţii G. Vlădescu-Răcoasa, M. Vulcănescu, H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenţia; la monografii, unde alături de aceştia, se numără D.C. Amzăr, Ernest Bernea, Harry Brauner, Lena Constante, Xenia Costa-Foru, Brutus Coste, Ştefania Cristescu, Gheorghe Focşa, Marcela Focşa, D.C. Georgescu, Ion Ionică, O. Neamţu, M. Pop, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi mulţi alţii; sau la Fundaţiile Regale, unde Profesorul este secondat de H.H. Stahl, O. Neamţu şi A. Golopenţia.
Filiala de la Timişoara a Institutului Social Român, condusă de Cornel Grofşorean şi numărându-i printre colaboratori pe I. Nemoianu, E. Botiş, I. Negru etc. a adaptat creator sistemul gustian, raportându-l la problematica locală a depopulării, a agricultorilor angajaţi în industrie şi a minorităţilor, şi fiind în contact strâns cu bucureştenii (mai ales cu A. Golopenţia, care experimentează la Timişoara unele dintre ideile iniţial neacceptate de D. Gusti, dar şi cu B. Coste, O. Neamţu sau H.H. Stahl).
La filiala din Chişinău a Institutului Social Român se întreprind, ca şi la Timişoara, cercetări monografice încă insuficient studiate, cu participarea, între alţii, a lui P. Ştefănucă sau V. Ştirbu. Creată în anul 1929 cu sprijinul lui D. Gusti, Şcoala de asistenţă socială, condusă iniţial de Veturia Manuila va fi ulterior sub direcţia Xeniei Costa-Foru numărându-i printre colaboratori pe Christina Galitzi, H.H. Stahl, M. Vulcănescu şi practicând masiv cercetarea şi acţiunea concretă în mediu urban.
În cadrul Institutului Social Român colaborează cu D. Gusti, întâlnind fără a o împărtăşi în mod necesar concepţia acestuia, personalităţi ştiinţifice ca V.N. Madgearu, Al. Costin, O. Onicescu, C. Rădulescu-Motru printre din nou mulţi alţii. Acelaşi este cazul, la Fundaţii, în ce-i priveşte pe Em. Bucuţa, V.I. Popa, Apostol Culea etc. O serie de artişti vor participa la monografii, vor organiza expoziţii sau Pavilioane ale României alături de Gusti. Unul dintre ei, Mac Constantinescu, este evocat în partea a doua a sumarului. La fel, dintre anatomişti, este prezentată figura lui Francisc Rainer. În viitor ar fi de examinat contribuţiile lui V.I. Popa, Lena Constante, ale dr. D.C. Georgescu sau dr. Gheorghe I. Banu.
Elevii lui Gusti vor pregăti la rândul lor, prin cursuri, ieşiri pe teren sau îndrumare doctorală, contingente de sociologi. Septimiu Chelcea îi enumeră astfel pe Dorel Abraham, Iancu Filipescu, Dumitru Sandu, Andrei Stănoiu, Maria Voinea (formaţi de H. H. Stahl); Cornel Constantinescu, Gheorghiţă Geană, Nicolae Radu, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (ale căror cercetări iniţiale au fost îndrumate de T. Herseni sau Vasile Caramelea), aflaţi astăzi în plină activitate. S-ar putea vorbi, la fel, de „echipa Golopenţia“, care a efectuat cercetările ducând la volumele IV şi V ale lucrării tipologice 60 de sate sau ale cercetării zonale de la Dâmbovnic9 (Nicolae Betea, Miron Constantinescu, R. Moldovan, Constantin Pavel, Gh. Reteganul, Mircea Tiriung etc.).
Efectivele gustiene nu se compun însă, chiar când e vorba de colaboratori apropiaţi, din cercetători aderând fără reserve la „sistem“ (unităţi, relaţii şi procese sociale, voinţă socială, cadre, manifestări, paralelism sociologic, după cum se poate vedea din textul iniţial al volumului de faţă, semnat de D. Gusti). Pe măsură ce trece timpul, cercetările Şcolii se adâncesc şi se diversifică. Interesul lui D. Gusti însuşi se deplasează de altfel de la monografii (funcţionând, între 1925–1931, ca o şcoală a rigorii şi a cunoaşterii integrale şi ca un prilej de sociologizare a ştiinţelor sociale) spre acţiunea de stat ca ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), iar de la aceasta spre cunoaşterea-acţiune în nişa Fundaţiilor Regale (1934–1939). Locul campaniilor monografice îl iau echipele studenţeşti, a căror multiplicare prin Serviciul Social obligatoriu (1938–1939) va marca, în ajun de război, punctul culminant şi totodată final al funcţionării lui D. Gusti ca Preşedinte al Fundaţiei. Pe planul cercetărilor, H.H. Stahl se concentrează asupra sociologiei istorice, M. Vulcănescu asupra studiilor economice, T. Herseni evoluează spre sociologia generală. La sfârşitul deceniului patru, A. Golopenţia militează novator pentru o sociologie care să informeze integral, continuu, rapid şi prospectiv conducerea de stat. Sociologia concretă, orientând acţiunea administrativă, se întemeiază pe o sociologie teoretică privită ca mijloc, iar nu ca scop în sine: „Ştiinţele despre viaţa de stat sunt … în vremea aceasta, întâi de toate orientări ale conducătorilor unui stat cu privire la deznodământul probabil al fiecăreia din situaţiile în care ajunge succesiv statul respectiv. Ca atare, ele trebuie să capete continuitatea şi rapiditatea informaţiilor meteorologice. Informaţiile pe care le servesc ele se perimează nu mai puţin repede decât acestea din urmă. Pentru a face posibile atari comentarii e necesară „teoria“ vieţii de stat, zestre de constatări asupra unor corelaţii şi desfăşurări dovedite într-o oarecare măsură generale, adică relativ universale şi relativ eterne. Pe când rezultatele muncii de informare sunt, în mare măsură, dependente de moment, constelaţie, perspectivă, re – zultatele muncii consacrate îmbogăţirii zestrei teoretice sunt mult mai trainice şi mai uşor de folosit de naţii străine. Oricât de frecvent ar fi cazul cercetătorilor care se consacră exclusiv muncii de sporire a zestrei teoretice despre viaţa publică şi cât de necesar ar fi insistatul asupra teoriei ştiinţelor despre viaţa publică în învăţământ, nu trebuie să se piardă totuşi niciodată din vedere caracterul ei de mijloc chemat să uşureze informaţia asupra situaţiilor actuale concrete.“
Raportând cele de mai sus la cercetările monografice gustiene, A. Golopenţia scria, în încheierea aceluiaşi text: „Cercetările monografice de sate sunt concepute azi ca informaţie în vederea acţiunii de ridicare a ţărănimii. Dar întreg neamul românesc ar avea nevoie în toate sectoarele şi pe toate tărâmurile de viaţă de o acţiune de ridicare. Pe aceasta nu o mai poate exercita o instituţie singură, nici chiar una de elanul Fundaţiei „Principele Carol“. Ea nu poate fi întreprinsă decât de chiar conducătorii neamului românesc şi dusă la îndeplinire cu ajutorul întregului aparat administrativ. Informaţia pe care o presupune o atare acţiune — privitoare atât la oraş, cât şi la sat, atât la populaţie, economie, mişcările sociale şi situaţia spirituală, cât şi la procesele care prefac neamul propriu, şi nu mai puţin preocupată de situaţia statelor străine care-i influenţează situaţia, cât de situaţia celui propriu — este ştiinţa naţiunii. Aceasta nu poate fi înfăptuită decât de o mare instituţie de stat, complicată şi bine organizată. Institutul Social Român a fost înfiinţat înainte de douăzeci de ani cu intenţia de a furniza atare informaţie. Azi, realizarea unui astfel de aparat de informaţie ar cere coordonarea cercetărilor Institutului Social Român cu acelea ale Institutului Central Statistic, ale Institutului de Conjunctură şi ale institutelor de igienă, agronomie, zootehnie etc. şi întregirea lor prin instituţii care să informeze regulat asupra oraşelor româneşti şi a ţărilor cu care e în relaţie statul românesc.“