Emil Cioran spunea despre felul în care scria că este „frivol şi funebru“. Întorcându-mă la el, încep prin a-mi răsfoi albumul — câteva fotografii, până la sfârşit — înainte de a-i vorbi.
De multe ori l-am întâlnit pe Cioran, la poşta Senatului, pe vremea când scrisorile aveau importanţa lor; în aleile din Jardin du Luxembourg, pe care ne plimbam şi unul şi celălalt; în Teatrul Odéon de pe vremea lui Darrault, ocupat în 68, într-un culoar al editurii Gallimard; de câteva ori în mansarda lui. Era amabil, vesel, vorbăreţ, uitându-se cu atenţie la tot ce putea fi văzut prin Jardin du Luxembourg, porumbei şi oameni; entuziasmându-se în timp ce-i asculta pe studenţii protestatari din 68, reinventând marile utopii din secolul al 19-lea. Ei nu ştiau asta, dar el îi recunoştea pe dată. Ultima oară (pentru mine) ne-am întâlnit la palatul Lassay, unde Jack Lang a sărbătorit noua Românie de după moartea lui Ceauşescu. Cioran a acceptat în acea seară să vorbească iar în limba sa natală pentru jurnalişti.
Am avut adeseori studenţi care îl adorau pe Cioran, care îi admirau cu patimă „stilul“ şi aforismele lui sumbre. Mi-l amintesc pe Jean-Paul Enthoven, exprimându-şi a nu ştiu câta oară admiraţia totală. Unii susţineau că este „cel mai mare scriitor francez al secolului 20“. Întotdeauna savuram citatele suculente ce-mi erau date. Fără îndoială că atitudinea rezervată în care mă menţineam s-ar fi putut exprima în mod discret printr-un: da, Cioran este autorul unor frumoase citate. Căci filosofia, pentru un tânăr din secolul 20 care ar vrea s-o studieze, şi să o predea, cu alte cuvinte cei 2500 de ani ai corpusului ontologic occidental, constă în „marile sisteme“. Formidabila arhitectonică a lui Kant, printre altele, îi procură studentului (cu mult timp după bacalaureat) o beţie pe care lecţiile de înţelepciune şi estetică nu o pot oferi. Asiduitatea metafizică de-a lungul anilor de formare, întărită (să nu uităm asta) de infatuarea proprie tinereţii ce se înalţă din Cavernă şi îşi lansează înspre Cerul Ideilor provocarea, nu incită la „căutarea adevărului“ în tabăra militanţilor, a moraliştilor, a sarcasticilor.
Cu atât mai puţin cu cât anti-platonismul lui Nietzsche, prin excelenţă aforistic, fusese scos afară cu forţa (dacă pot îndrăzni să spun) şi introdus în marele sistem, printre marii constructori, de puternicul dublu ton al lui Heidegger (tradus aproximativ de Klossovski). Cugetările, la plural, lui Pascal chiar (sau, mai amuzante prin povestea lor trăită de Alain), nu intră în rivalitate cu sensul cugetării, pe care Heidegger îi îndeamnă acum pe filosofi s-o reia ca pe o unică preocupare, ca pe ceva foarte important (die sache des Denkens), şi anume ca pe faptul de a gândi Fiinţa (das Sein) ca fiind ceea ce poate fi gândit (das zu-denkende): eclipsa Fiinţei eclipsa tot câmpul a ceea ce putea fi meditat, tot astfel cum Himalaia eclipsează munţii Masivul Central sau munţii Carpaţi.
Cărţile lui Cioran — în biblioteca gallimardiană a eseurilor —, excitante şi gătite în nenumărate feluri, ca gastronomia chinezească, nu-i puteau distrage pe profesioniştii — chiar începători — ai substanţei. Aforismul este tăios; el este o pornire mânioasă care vrea să dovedească ceva printr-o supralicitare rapidă, printr-o împunsătură. Couper court, a i-o tăia, pur şi simplu, cum spune locuţia, înseamnă a risca să nu faci înconjurul lucrului, să nu-l cercetezi de jur împrejur. Altfel spus, până şi paradoxul suferă de unilateralism, dacă încearca să facă o teză strălucită dintr-o simplă izbucnire. Iată un exemplu: Cioran se descrie pe sine ca pe un erou al insomniei; el a fost insomniac; insomnia, această veghe eroică, este matricea unor adevăruri, o matrice cu atât mai fecundă cu cât este însămânţată de inconştient. Dar ne aflăm pe dată în faţa întrebării: când şi cum dormea Cioran, de vreme ce omul trebuie să doarmă. Somnul lui Cioran m-ar interesa la fel de mult ca şi insomnia sa. Dar nu cumva — dacă ne amintim acest gând oracular al lui Kierkeggard: „somnul este genialitatea supremă“ — e vorba de acelaşi lucru, şi că unul numeşte insomnie ceea ce altul numeşte somn.
Şi totuşi tot gândirea paradoxală arată calea — dacă există o asemenea cale. Nu există un maestru al paradoxului, pentru că paradoxul fecund e lipsit de măiestrie; el ne învaţă mai curând să renunţăm la măiestrie, căutând o ieşire prin aporie. Nepropunând nimic, instabil, cât mai diferit cu putinţă deci de o teză, el ne învaţă să renunţăm.
Pentru raţionalitatea clasică paradoxul este o dificultate. Un moment greu de trecut, dar care poate fi trecut: gândirea crede că nu poate rămâne la paradox, care trebuie rezolvat. Există un paradox bun şi un paradox rău; acesta din urmă se dă drept insolubil; dar ca şi teorema lui Fermat, va fi rezolvat şi el. (A fost rezolvat.) Pentru raţiunea rezonabilă, lucrurile stau invers: bunul paradox este scopul, perfecţiunea. Performanţă, dar nu stil. Altfel spus, poate că nu se cuvine să vorbim despre el la singular; nu există paradox, ci genuri de paradoxuri ce trebuie hierarhizate. Imposibilitatea nu-i indeterminabilă. Paradoxul de mare clasă formulează, despătureşte, ordonează imposibilul. Când citim jurnalele lui Kafka, mai ales când le citim prea repede ca mine, începi să bănuieşti că, încăpăţânându-se să paradoxalizeze, ratează câteva; că ar trebui să distingem între tipuri, între viclenii şi adevăruri, între biografeme şi generalităţi; şi că există paradox şi paradox.
Sistemul este dialectic; şi maestrul său abhorat este Hegel. Lupta se dă deci între dialectică, această culme a filosofiei occidentale, şi, adică împotriva poeticii, sau a gândirii nondialectice, deci nu cu contradicţia care, după cum numele său o arată, este înăuntrul raţiunii, în intimitatea dicţiunii logosului, sau dialog, ci cu contrarietatea, cu contrarianţii în care se dislocă „hegemonia Fiinţei“ şi a Unului, conform formulei lui Reiner Schürman, ontologia şi henologia. Raţiunii îi place contradicţia; raţiunii rezonabile, aşa-numitei phronesis, îi place contrarietatea.
[…]