Introducere
Celor mai mulţi dintre noi, atunci când se gândesc la Statele Unite, le vin automat în minte, verticalele zgârie-norilor, emblematici pentru continent şi federaţie, pe de o parte, şi pentru modernitate, pe de altă parte.
Chiar dacă primii zgârie-nori, la fel ca şi cuvântul care-i desemnează — au apărut la Chicago prin anii ’80 ai secolului 19 (eventualele antecedente europene, de altfel, singulare, nu interesează acum), totuşi oraşul reprezentativ pentru modernitatea americană este New Yorkul, fără niciun dubiu. Despre el va fi vorba în cele ce urmează.
Metropola orizontală
Se spune frecvent că zgârie-norii au apărut ca rezultat al crizei de „spaţiu locativ“. Mai exact, că insula Manhattan1 nu permitea nicio expansiune pe orizontală; prin urmare, newyorkezii s-au extins pe verticală, ceea ce e riguros adevărat. Dar clădirile de acest tip sânt totodată materializarea, acelei tendinţe adolescentine a multor americani de a căuta mereu să fie „primii care …“ şi întotdeauna la superlativ.
În jurul anului 1900, New Yorkul părea a consta aproape exclusiv din linii orizontale şi din punctele de intersecţie ale acestora. Cu minime excepţii, străzile erau, pentru vecie, perpendiculare unele pe altele.2 Pe la mijlocul veacului, străzile au început a fi brăzdate de linii de tramvai3, apoi de trenuri suspendate — aşa-numitele „El trains“.4 La începutul secolului 20, apariţia metroului a făcut ca ceea ce s-ar putea numi „oraşul supraetajat“, format din linii preponderent orizontale, să fie înlocuit de „oraşul subteran“, tot rectiliniu, tot orizontal, tot dedicat transportului în comun.
Exemplele de acest tip pot continua. Acum interesează însă faptul că liniile orizontale ale oraşului (apoi ale lumii) au fost, la un moment dat, „străpunse“, „dezechilibrate“ de verticalitatea zgârie-norilor. Interesează, de asemenea, cum au fost percepuţi şi explicaţi aceştia la începuturi.
Reacţia iniţială a newyorkezilor la zgârie-nori a fost departe de entuziasm. Într-un text vechi de aproape un deceniu5, Thomas Bender şi William R. Taylor aduc argumente în acest sens. Paginile de faţă se doresc o continuare, completare, nuanţare a demonstraţiei, dintr-o perspectivă diferită.
[…]