Era într-o noapte de mai în 2011 când, înainte de a închide computerul pe la ora 2, mi-a sosit un mesaj de la o scriitoare din Belgrad care-mi scria că tocmai a aflat, şi nu-i vine să creadă, că a murit Petru Cârdu. A doua zi urma să ne întâlnim la Timişoara pentru vernisajul expoziţiei „Rusaliile Negre“ dedicate deportărilor de pe graniţa iugoslavă din 1951, unde urma să vorbească şi el. În ultimele zile schimbasem mai multe email-uri cu detalii despre hotel şi program. În aceste condiţii, vestea dispariţiei apărea halucinantă, ca un fel de fruct absurd al oboselii şi nopţii. Cu câteva luni în urmă ne întâlnisem la Belgrad cu prilejul unor lecturi publice pe care le făcusem împreună, eu ca autor al unui volum de versuri apărut şi el ca traducător şi editor în limba sârbă. Petrecusem alături o zi întreagă împreună şi mă frapase faptul că pe parcursul ei nu mâncase şi nu băuse nimic, ca şi cum ar fi ţinut post negru, ceea ce era cu atât mai uimitor cu cât între timp era de un umor debordant şi într-o continuă efervescenţă. Felul în care modera sesiunea de întrebări de după lectură făcea o asemenea priză la public, încât dialogul devenea un act de cunoaştere reciprocă şi aproape de prietenie. Era viu într-un mod superlativ, nu părea obosit, deşi venise de la Vârşeţ în cursul nopţii şi se întorcea seara, era viu într-un mod care — pentru că părea să nu mănânce şi să nu doarmă niciodată, dar era mereu vesel — îl transformase într-un fel de elf, într-o fiinţă existând doar prin spirit şi dăruire.
În drum spre Timişoara şi apoi mai departe spre Vârşeţ pentru a fi prezenţi — oricât ar fi părut de neconceput — la înmormântare, ne-am gândit continuu la el, la opera şi destinul poetului care a fost în stare nu numai să existe în acelaşi timp în două culturi, evoluând pe graniţa dintre ele şi reuşind să o estompeze, nu numai să-şi scrie cărţile, să scoată o excepţională revistă de poezie internaţională, să conducă o editură capabilă să reziste publicând poezie (KOV), să susţină şi să decerneze timp de decenii prestigiosul Premiu European de Poezie, dar a fost în stare într-un mod aproape miraculos — continuând şi dezvoltând iniţiativele lui Vasko Popa — să transforme un orăşel de la frontiera sârbo-română, Vârşeţ, într-o adevărată capitală culturală europeană.
Felul în care Petru Cârdu şi-a închinat viaţa şi talentul extraordinarului fenomen literar care se numeşte KOV este fără pereche în lumea artistică, unde fiecare este preocupat doar de propriile opere, de succesele personale mereu în concurenţă cu ale altora. Prin capacitatea sa de a se dărui celorlalţi, prin ştiinţa sa de a se pune în valoare nu numai pe sine, ci şi tot ceea ce iubea şi preţuia, prin felul în care ştia să împletească altruismul cu intuiţia artistică şi să coaguleze energiile artistice prin forţa propriei energii intelectuale, Petru Cârdu a fost ctitorul unui alt mod, mai vital şi mai eficient, de a înţelege poezia, constructorul unei rare solidarităţi poetice. Fixat geografic şi artistic pe frontiera dintre sensibilitatea sârbă şi cea românească, el a fost avant la lettre un autentic reprezentant al Europei, un cetăţean al lumii unificate prin poezie.
Într-o vreme în care România îşi renega geniile răspândite pe glob, românul Petru Cârdu, poet de limba română si sârbă şi cetăţean al Iugoslaviei, îi vizita şi le lua interviuri, care apăreau în marile ziare de la Belgrad, lui Emil Cioran, lui Eugène Ionesco, lui Mircea Eliade. Nu mă îndoiesc că prezenţa, atât de calificată şi de entuziastă, alături de ei a acestui tânăr român a reprezentat o bucurie şi o compensare pentru marii dezţăraţi acoperiţi de gloria restului neromânesc al lumii. Pe marginea gropii din cimitirul din Vârşeţ, în timp ce doi preoţi, unul român şi unul sârb, îl prohodeau fiecare în limba lui, mi-am amintit cum ne-am cunoscut. Era în 1982, se anunţase că mi se atribuise premiul Herder, dar nu eram încă sigură că voi primi viza de ieşire pentru a lua parte la ceremonia decernării, când m-a căutat la biblioteca Institutului de Artă plastică, unde lucram, un adolescent brunet care mi-a cerut un interviu pe care avea să-l publice în Iugoslavia. Am răspuns întrebărilor foarte inteligente pe care mi le-a pus fără să fiu convinsă că ceea ce spun va fi publicat, atât de tânăr îmi era interlocutorul şi atât de desprins de complicatele probleme, în mijlocul cărora ne mişcam, părea. Cu atât mai mare mi-a fost uimirea când, ajunsă aproape prin absurd la Viena cu doar câteva ore înaintea ceremoniei, am găsit în holul hotelului „Imperial“ ziarul iugoslav Borba deschis la pagina cu fotografia mea şi interviul.
Pentru mine, prietenia noastră a început prin acea bucurie pe care mi-a dăruit-o cu gingăşie, chiar în ziua solemnă, şi care a reuşit să şteargă în mine tot stresul memoriilor şi audienţelor suportate în speranţa că voi putea ajunge în aula vechii universităţi vieneze, acolo unde fusese student Eminescu, fără să ştiu dacă nu sunt zadarnice.
Faptul că Premiul European pentru Poezie se va numi de acum înainte Premiul European pentru Poezie Petru Cârdu este nu numai omagiul firesc adus marelui poet care a fost, ci şi un act de dreptate prin care, după ce a dăruit totul acestei opere, opera se întoarce pentru a se aşeza, ca un soclu, numelui şi staturii sale în posteritate. Astfel, el se înscrie în strălucitul şir de poeţi ai lumii aleşi de el însuşi să formeze pleiada de premianţi KOV, deţinătorii unui mare premiu al poeziei şi empatiei poetice. Sunt onorată că m-a prenumărat printre ei şi îi mulţumesc încă o dată, cu o recunoştinţă tulburată de durere, în acest început de eternitate, pentru felul în care am fost şi vom fi mereu colegi.