Pentru Geta Brătescu, arta a fost întotdeauna un joc, însă un joc serios. De la studiul obiectelor din atelier la crochiurile făcute pe plajă, de la personajul Esop ivit în a doua jumătate a anilor ‘60, până la Jocul formelor, care are statutul de work in progress. Spiritul ludic hrăneşte stratul profund al creaţiei artistei care, acum puţine zile, a împlinit 85 de ani. Vorbim de jocul formelor, dar şi de acela al ideilor, despre o neobosită plimbare între figurativ şi abstract, între organic şi geometric, între moment şi mit. Creativitatea Getei Brătescu s-a exprimat, de-a lungul deceniilor, atât în lumea imaginilor cât şi în cea a textului (să nu uităm că au format-o atât cuvintele lui Călinescu, cât şi desenul de atelier al lui Ressu).
Cel mai recent publicat volum al Getei Brătescu se intitulează Copacul din curtea vecină (Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2009). Este un tulburător autoportret textual. Un fel de jurnal al stărilor, gândurilor, viselor, lecturilor, al laboratorului creaţiei, din anii recenţi. Impresionantă e pulsaţia reflecţiilor, neîmpăcarea cu nemiloasele hărţuieli ale senectuţii, autoanaliza lucidă, lupta cu timpul prin exerciţiul continuat al liniei şi cuvântului scris. Apar ezitări, descurajări, dar nu abandonul. Creaţia artistică a fost raţiune de a fi, îşi păstrează şi acum acest statut.
Frazele sunt dense, concentrează trăirea şi cugetarea. Simţi aerul tare al crezului artistic, cristalizarea stratificatei experienţe de atelier. „Mă regăsesc în gestul care scrie mişcarea, atitudinea, volumul unui trup. Închid ochii şi îl văd şi las mâna să alerge pe hârtie; asta e tot; arunc ce nu-mi place (gest creator), îmi place doar urma ei când are coerenţa expresivă. Iată, acum scriu în loc să desenez; şi când scriu, desenez, şi când desenez, scriu“ (Copacul din curtea vecină, p. 248). „Când desenez eu ştiu că scriu folosind litere inventate de mine. Desenând de-scriu universul meu imaginar“ (ibid., p. 268)“.
Autoportretul, direct sau indirect, reprezintă constanta inepuizabilă a operei Getei Brătescu. Exemplele apar şi după 2000, se apropie de timpul prezent. „Tema“ cea mai familiară şi mai studiată de artistă, însă o temă ce evoluează în timp, aceasta este, a autoportretului. Autocunoaşterea e fascinantă, marea probă de rezistenţă pe culoarul de alergare al vieţii. „Cred că e necesar ca omul să plece mereu de la el însuşi. Ego-egotism; tot ce poate fi mai contrar narcisismului. Oglinda pe care o numim EGO nu este limpede ca apa în care zeul îşi admiră chipul… Privirea egocentrică cercetează substanţa umană în acţiunea ei, căci doar viaţa face posibil ego-ul. Totodată exersarea acestei priviri ne dă posibilitatea de-a câştiga distanţă faţă de noi înşine, de-a câştiga graţia humorului. Cunoscându-se pe sine, eul cunoaşte lumea căci în el se află lumea, spaţiul şi timpul care-l determină din mers“ (Copacul din curtea vecină, p. 72).
Desenele cu ochii închişi — primele au fost făcute în 1994, dar ideea-provocare s-a concretizat şi în deceniul următor — pot fi receptate şi ca o ipostază autoportretistică indirectă de o natură aparte. Sunt dezvăluiri ale sinelui artistic şi uman, indiferent de posibilele intenţii iconografice, în care mâna se lasă coordonată de impuls şi de memoria afectivă şi culturală, renunţându-se la un „instrument“ esenţial al artistului: privirea. Mai bine zis, rolul privirii exterioare este preluat, în desfăşurarea procesului de creaţie, de privirea interioară… Intervine însă, în unele cazuri, o „dereglare metodologică“ provocată de ghiduşiile spiritului ludic: ochiul se redeschide şi apar intervenţii complementare primului desen, „pur“. Poate că aceste hibridizări sunt determinate şi de bogata substanţă culturală a gândirii artistice a Getei Brătescu — cultura este a doua natură pentru artistă — şi în acest context trimitem la rolul conceptului de artificiu, important în discursul teoretic şi în practica creaţiei autoarei.
[…]