(jurnal de campanie 2)
2.I.1950. Am o luna jumatate. Stau pe o plapoma mica de saten galben auriu cu flori albastre si verzi. Plapoma se afla pe un pat din lemn maro inchis, cu tablie si saltele de cånepa groasa, umplute cu paie. Patul se afla in dormitorul maro inchis, alcatuit dintr-un dulap cu trei usi, o oglinda dreptun-
ghiulara sprijinita pe o vitrina cu doua sertare. Dormitorul se afla in apartamentul nr. 3 de la etajul I, de pe strada Kalinin nr. 12 din Oradea. |n camera nu e nimeni. Nu cred ca vad ceva clar. Nu ma pot misca nici la stånga, nici la dreapta. Sunt bagata intr-un fel de sac alb, moale, legat stråns de-a curmezisul. Seman cu o larva. Sunt uråta. Am parul prea des si prea negru, ochii bulbucati, nasul turtit, o vånataie mare pe frunte. Nu dorm. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu simt nimic. Stau nemiscata, cu ochii tinta spre albul din tavan. Dintr-o data stiu sigur ca mi se face frica. |ncep sa plång. Nu ma aude nimeni. Urlu påna ma invinetesc si adorm fara sa mai tin minte ceva de atunci.
12.VIII.1952. Am doi ani si opt luni. Stau in picioare in fata oglinzii din rama dreptunghiulara maro inchis, sprijinita pe o vitrina cu doua sertare. Vitrina se afla acum la Timisoara, pe strada Ion Vasi numarul 13 din cartierul Elisabetin, intr-o casa cu trei camere, terasa acoperita, pivnita, pod, sopron, cotete, curte si gradina. Ma uit in oglinda. Am parul negru, cret, facut ca o sarma goala in vårful capului. Sunt imbracata in niste pantaloni scurti bufanti, rosii cu buline albe, cu bretele care se incruciseaza la spate. Parca sunt un balon umflat. |mi vår aratatorul drept in nas. Scot limba. Cu palma stånga mångåi pe cap un catel galben de portelan care rasare dintr-un mileu rotund, cu volane crosetate din ata alba. Pe celelalte trei mileuri se afla o caprioara din ipsos lucios, ca o cafea cu lapte, o cutie de lemn neagra cu modele albe, din care ies pe un jgheab in partea de sus tigari uråt mirositoare si o vaza mare de sticla albastra mata care seamana cu o floare deschisa, pe care se sprijina cu spatele doua femei, de sticla si ele, despletite si goale. |n vitrina inchisa cu geam sunt mai multe carti rosii si maro, groase si grele, cu copertele tari, de pånza. Le scot si le pun una peste alta långa geam. Ma urc pe ele sa vad cånd vine tata. Aud o masina. Ma ridic pe vårfuri sa vad daca a venit. Cartile se rastoarna. Eu imi sparg capul in coltul cutiei de tigari. |ncep sa urlu. Sunt toti in jurul meu, mama, tata, bunica. Ma zbat si urlu si mai tare cånd imi pun spirt pe rana si ma leaga stråns cu tifon. Peste putin timp plecam cu masina intr-o excursie. Dupa 34 de ani am sa scriu unui prieten asa: E vara, prin iulie, pe puntea unui vaporetto (de fapt, un mic iaht) preluat de baieti (o data cu vila aproape un castel) de la vechiul proprietar, dl. K., cel cu spirtoasele si zaharicalele. Ne aflam, asadar, pe ambarcatiunea «Råndunica», pastrata intact (in afara de nume); ceva de bun gust, din alta lume (simt prin toti porii, fara sa-mi pot insa explica nimic): hublourile de cristal, mocheta visinie din salonul cu bar, oglinzile cåt peretii din lambriuri fine, lucind stins, banchetele capitonate cu piele adevarata, o lume gata sa apuna, sa plece peste mari si tari sau pur si simplu sa moara. Dar cine sa presimta toate acestea atunci, in vara lui 52, alunecånd incet in susul si in josul canalului, cånd stam toti pe punte, barbatii cu uniformele descheiate la gåt, in sezlonguri, cu chipiele pe genunchi sau in chip de evantai, femeile in rochii de vara usoare, inflorate, copiii Marcel, Paul, Zoia, Vera, Sonia, Andi, in spielhosenuri, desculti, intr-o hårjonire-viermuiala, toropiti de caldura, printre sezlonguri, scari, paråme, colaci de salvare. Numai domnul Spiegel, nu. El e jos in bar, chelner de lux, cu veston alb si papion (inainte pentru dl. K., acum pentru baieti), pregatind citronada (toti ii spun titronada). Påna cånd, din joaca, din spaima sau uluire, micul Marcel W. cade in Bega, in canal, långa turbina, unde, dintr-un fel de stånca tåsneste un jet tricolor de apa. O adevarata cascada, care-mi pare feerica. Marcel se duce la fund. Tipete, panica. Un barbat se arunca imbracat dupa el. E salvat. Toti in jurul lui, intins pe punte, pe plapoma mea de saten galben auriu, cu perna mea alba, brodata, sub cap, vånat, umflat parca. Toti deasupra lui, nimeni cu mine, desi, daca vreau, pot cadea oricånd in acelasi canal. O strig pe mama, il strig pe tata. Nimeni nu ma baga in seama. Toti cu el. M-as intinde si eu pe punte, sa se aplece deasupra mea cineva, dar nu am perna si nici plapoma matlasata. Nu-mi pasa. Ma tråntesc pe jos, pe scåndurile umede. Ma prefac inecata. Nimic. Deci asa, deci asa! A-
tunci, adio. Toata un plåns, hohote si sughituri, in goana, pe scari in jos, in salon, unde domnul Spiegel pregateste ceva intaritor pentru mama lui Marcel, Eva. Toarna sifon dintr-o sticla uriasa, albastra, invelita intr-o plasa de sårma. Ma vede. Vine spre mine, in sacoul lui alb de buret si papionul negru de care mi-e frica. |ntelege totu-ntr-o clipa. Ma ia in brate si ma duce in fata oglinzii uriase de cristal, insurubata-n perete. |n fata oglinzii, in bratele domnului Spiegel. Cåta rasfrångere, cåta reflexie. Cåta reflectie acuma, invårtejita prin creier, cånd ma vad exact ca si atunci: prima imagine despre mine, prima amintire limpede: o fata congestionata, umflata de plåns, o claie de par negru sub bandaj si ochii prea mari. Ceva monstruos, care nu pot fi eu, care nu vreau sa fiu eu. Exclus, exclus! Dar nununununu: domnul Spiegel isi intinde aratatorul. Are unghia frumos bombata, lucioasa. Ma impunge usor cu ea in oglinda, insa cåt de tare m-atinge, cåt de tare ma doare cånd el ma pune definitiv la index si-mi spune ASTA E{TI TU.
7.XI.1958. Am noua ani fara cinci zile. Azi e duminica, sapte noiembrie. Este o zi de sarbatoare. |n curånd voi fi pionier. Acum nu sunt nimic. Mi se spune andibandi intr-un cuvånt. Locuiesc tot pe strada Ion Vasi numarul 13 si am cozi foarte lungi, cu funde albe la capat cånd merg la scoala. Acum sunt acasa. Este ora opt si ceva. Bunica s-a sculat de mult. A facut focul in plita Vesta. Pe foc sunt deja oale si cratite. Laptele fierbe. Aud cum sfåråie cånd da in foc. Pisicile Ghizela, Tili, Puri, Ilici, Suliko si Zoia se reped de pe veranda in bucatarie. Liorpaie repede lapte dintr-un castron. Atunci ma scol si eu. Vad in geam doua urechi de magar rosii, cazute. Sunt doua stegulete de pånza apretata, in forma de triunghi. Stau de-o parte si de alta a unui tablou cu fata spre strada. Vreau sa vad cine este. Sar sprintena din pat, deschid larg fereastra si fac gimnastica. Iau calendarul copiilor, il rasfoiesc atent, sa vad cine este in geam. El este. Este el. Nu sar din pat, pentru ca mi-e lene si frig, nu deschid geamul si nu fac gimnastica. Iau ca-lendarul copiilor si citesc in sila «zile importante» si «ce facem in noiembrie?»: «aruncam o prima privire asupra saniutei. Daca este nevoie, o reparam. Avem grija ca la scoala sa nu ajungem niciodata cu temele nefacute. Cerem conducerii unitatii de pionieri sa prevada din timp in programul de activitate concursuri specifice iernii: cine stie cåstiga pe tema viata lui Ilici, copii eroi, stafeta cu saniute. Ne imbracam gros».
Ma scol si ma duc la geam. Afara este uråt. Burniteaza. |l vad in geamuri, peste drum. Urechile rosii de pånza sunt foarte pleostite. |mi iau slapii si un cojoc. Dau o fuga in pivnita sa vad saniuta. Nu este stricata. Apoi ma spal cu apa si sapun pe fata, pe måini, pe gåt si pe urechi, ma spal pe dinti si ma pieptan. Nu ma spal decåt pe ochi, fara sapun Camila, deoarece apa este rece. Ling putina pasta de dinti Calodent si nu ma pieptan, pentru ca inca nu stiu sa imi fac cozi. Apoi ma imbrac, merg in bucatarie si ma asez cuminte la masa spre a lua micul dejun. Nu ma imbrac. Ramån in pijamaua de diftin si nu manånc nimic. Ma catar pe un fel de prici acoperit cu o patura moale. |l iau pe Ilici in brate. El toarce. Tili si Ghizela stau jos pe podea. Le mångåi pe spate cu talpa. Ele torc. Nu trebuie sa merg la scoala. Nu trebuie sa-mi scriu temele. Ma plictisesc.
Ma vår din nou in pat si citesc revistele «Luminita» de anul trecut si de anul acesta. |l vad pretutindeni pe Vladimir Ilici Lenin, in poze frumos colorate. Cum sta intr-o izba, la o masa de lemn, pe un scaun de lemn, cu niste rafturi in dreapta. Pe rafturi sunt carti rosii. Trei copii saraci, trei frati, tocmai au batut de trei ori in usa cioccioccioc si au intrat. Acum stau imbujorati in fata lui. Este povestea cu locomotiva din Finlanda. Apoi iar se vede el si doi copii saraci, doi frati, care tocmai au batut de trei ori la portile de arama ale Palatului de Iarna toctoctoc si el le-a deschis. Acum stau imbujorati in fata lui si el le da masuta fermecata pe care le-a promis-o pe cånd statea singur intr-o casuta din padure si månca un coltuc de påine din sertar. Copiez caligrafic in caietul de poezii opt versuri despre 7 noiembrie. Mai desenez alaturi, cu creion Koch-I-Noor un kremlin mic si un steag cu coada lunga.
A sosit ora prånzului. Måncam toti in bucatarie supa cu taietei, cartofi pireu, carne fiarta, sos de rosii si lapte de pasare. Ascultam la radio valsuri si «cine stie cåstiga». Dupa-masa dorm. Ma prefac ca dorm. Citesc sub duna «Vitea Maleev la scoala si acasa» si «Copii eroi». |mi vine
sa-mi calesc vointa, sa am curaj, sa fac ceva maret. Apoi ma plictisesc. Citesc «Cuore». Plång. |mi vine sa mor. Iar ma plictisesc. Nu mai stiu ce vreau. As vrea sa fiu scriitor! Copiez in caietul pe care scrie «Poezii de Adriana S.» patru versuri din «Luminita» compuse de un poet mare: «Un gradinar cu vocea matasoasa / Mi-a spus acolo, intre pruni si meri,/ Ca-n comunism e primavara lumii / si Lenin, omul marii primaveri». O citesc lui bunica. Ea spune ca-i frumos, dar mincinos. Nu inteleg ce vrea sa spuna. Ma supar. Ma plictisesc. |mi iau paltonul kaki si baticul rosu cu buline. Strig pisicile. Nu vine dupa mine nici una. Stau cu måinile in buzunare sub marul ceapaev, desfrunzit, påna ce afara se intuneca. Intru in casa. Ma spal pe fata si pe dinti, imi impaturesc hainele frumos pe spatarul scaunului si ma culc. Nu ma spal pe dinti, imi arunc hainele pe scaun si ma culc. Bunica vine, se asaza pe marginea patului si spune «Tatal nostru care esti in ceruri». Eu tac. Ea spune intr-un tårziu: «astea n-o sa le scoata nici dracu din capu vostru påna-i lume». Eu ma prefac ca dorm. Atunci ea stinge becul. |mi vine sa visez ceva luminos. Mi-e frica. |mi vine sa plång. Apoi ma plictisesc påna se lumineaza de ziua.
12 martie 1965. Am cinspe ani si patru luni. E noapte. Stau intr-un pat mare, larg, o tapiserie cu arcuri moi, långa bunica, acoperita cu o duna alba, pufoasa si calda, plina cu pene de gåsca. Din vechiul dormitor maro a ramas numai dulapul, taiat in doua, fara vitrina si noptierele. Acum stam la bloc, pe strada Paltinis numarul 12, la etajul doi, apartamentul 12. Bunica doarme. Respira adånc, ritmat; uneori sforaie incet, ca si cum ar toarce o pisica. Daca nu respir in ritm cu ea simt ca ma sufoc. Respir si citesc Faust, dupa programul de lecturi facut de avocatul Popescu, azi-vara, la Beius. Ne plimbam pe malul Crisului si el incearca sa-mi explice cum nu poate trai fara Homer, Dante, Shakespeare si Goethe. Nu prea inteleg ce vrea sa spuna. Apoi imi arata biblioteca sculptata, cu usi de sticla, masa de scris, fotoliile de piele. |i spun ca am vazut ceva asemanator la Boji, Bojidar Mosorca, de pe Ion Vasi 15, batrånul fost ofiter K.u.K., fost functionar de stat, in a carui camera intesata de harti, albume, tratate militare m-am jucat in copilarie. |mi spune ca acesta e un interior tipic burghez de provincie. Ma intreaba daca stiu ce inseamna «interior burghez», daca am trait vreodata asa, intr-un interior burghez. |i spun ca nu, dar ca simt cum ar fi, pentru ca m-am jucat la Timisoara in locuintele familiilor Arsici, Mosorca, Princz, Gandelmann, Türbach, Banarescu. |i mai spun ca la noi e altfel, ca tånjesc dupa obiectele acelea frumoase, cum ar fi sufrageriile Altdeutsch, salonasele Biedermeier, birourile masive, cu zeci de sertare, bibliotecile uriase, cu geamuri, fotoliile de piele. El imi spune ca ar fi timpul sa las prostiile si sa ma apuc de lecturi serioase daca vreau sa fiu scriitor. Adevarul e ca vreau sa fiu scriitor. Stau asadar in pat långa bunica, respir in ritm cu ea, ma chiorasc la lumina lampii de carte maro in forma de ciuperca, prinsa cu o clama de Faust, citesc |nchinarea, apoi direct Prolog in cer. Nu inteleg aproape nimic. Reiau, ma opresc la Prolog in teatru, ma cam plictisesc, påna ajung la versurile «Da-mi patima stårnita-ntreaga, / Da-mi tineretea mea-napoi!» Ma uit cum bunica doarme si respira adånc, ma gåndesc ca a trecut timpul, ca am imbatrånit, imi amintesc de copilarie si il vad din-
tr-o data pe avocatul Popescu in biblioteca lui, spunåndu-mi «Scrie chiar acum». Sar din pat, ma izbesc de noptiera, de zid, båjbåi in cealalta camera, imi caut servieta, scot un stilou Flaro si un caiet de matematica, ma strecor påna in bucatarie, caut långa aragaz tabla de lemn pe care taiem carnea, ma vår inapoi in pat si incep intr-un fel de transa, cu tabla pe genunchi, sa scriu ceva, o proza despre intålnirea cu avocatul Popescu si despre cum trece timpul. Vreo sase pagini de caiet, pe nerasuflate, despre cum batrånul Popescu, devenit Laurentiu, bolnav si singur, vorbeste despre timp, inainte de a muri, cu o fetiscana pe nume Dana, care as fi eu. Dialoguri peste dialoguri, mici descrieri, panseuri filosofice. Se incheie asa, dupa ce descriu cum moare batrånul: «Atunci am descoperit cine e timpul. Noi, oamenii, suntem timpul.» Mi se pare genial. Stau treaza påna in zori, uitånd sa respir in cadenta. Cu måinile reci de emotie, cu stomacul ravasit de crampe, cu ochii sticlind. Asa ma vede bunica la ora sase: «Ai ceva boala-n tine. Cheama-l pe Fromi sa-ti deie o injectie, sa-ti treaca.»
20 octombrie 1976. Am 26 de ani si vreo 11 luni. Nu demult am nascut. Stam tot pe strada Paltinis nr. 12. Cobor in curtea blocului cu ligheanul de scutece. |ncep sa le intind pe sårme. Oana sta in carucior ca o larva la soare. Doarme. Ma odihnesc si ma intind la vorba cu vecinii. Jos, intr-o casuta, sta domnul Persideanu, mare mester in toate. {i-a facut in fata casei ronduri cu flori, stålpi ornamentati cu sticle de plastic albastre Deval, taiate ca niste petale, bolta pentru trandafiri si vita de vie, un fel de castel din placaj, cu turnuri, creneluri si geamuri, plin de beculete colorate pe dinauntru, care seara se aprind. |si ia un scaunel, isi aprinde o tigara si incepe sa povesteasca despre cum a venit o nepoata din Oltenia si a intrat la medicina fara nici o meditatie. Coboara sotia inginerului Greisiger. Spune: «Copii mici, necazuri mici, copii mari, necazuri mari.» Moarta de nesomn si oboseala nu inteleg decåt ca e o tåmpenie. Apar copiii Scaletchi si se uita cum doarme Oana in carucior. Ma tåråi påna sus si de pe geam privesc linistita, impacata, cum flutura scutecele, cum domnul Persideanu isi fumeaza tigara si cum copiii Scaletchi zdrangane clopoteii de plastic atårnati de coviltirul caruciorului albastru de vinilin. Ma asez la masa alba rotunda din bucatarie si vreau sa scriu cåteva rånduri in jurnalul pe care am inceput sa-l tin in maternitate. Scriu doar data, 20 oct. 1976 si atipesc cu capul pe masa.
20 decembrie 1980. Am treizeci de ani si o luna. Ne-am mutat cu totii pe bulevardul Victoriei, fost Constantin Diaconovici Loga, fost Nikos Beloianis, la parter. E un apartament mare. Ne invårtim ca naucii prin casa, påna ne obisnuim. E seara. Stau la masa din sufrageria Altdeutsch si privesc ca-mera. Nu arata rau. Parca ar fi un interior burghez. E compus din piese disparate, achizitionate pe mai nimic de la felurite batråne sarace. Mobile frumoase, pline de praf, måncate de carii, scorojite, ciobite. Reconditio-
nate, fac inca fata. Dupa ce privesc indelung camera, ma pun si notez in-tr-un caiet dictando ce am aflat despre casa in care locuiesc de la batrånul avocat Schneider, care a construit-o in 1933. A fost locuinta lor, apoi la parter s-a mutat consulatul francez påna cånd sotia consulului a fost gasita de catre doamna Schneider spånzurata in pod. Apoi a venit razboiul si dupa razboi aici a fost Casa Universitarilor. Apoi s-au mutat o multime de arhitecti, actori si regizori de la teatru si opera. Apoi, treptat, familia S. s-a reintors in casa. Acum o parte a plecat in Germania, iar ceilalti se pregatesc si ei de plecare. Domnul S. ne roaga sa avem grija de cais si de zmeura. Ma tot gåndesc la sotia consulului Boulen. As vrea sa scriu ceva despre ce a facut ea acolo sus, intr-o dupa-amiaza de vara. Nu-mi iese. As vrea sa urc putin in pod, sa ma inspir. Mi-e frica. Mai bine scriu ce pot si ce stiu. Copiez din Cartea de imobil numele celor care au stat aici. Maximovici, Avram, Carp, Gavra, Moldovan, Popescu, Wagner, Sas, Muntean, Hackbeil, Olariu, Cårdei, Frank. Sunt prea multi. Ma opresc.
As vrea sa compun un fel de roman balzacian, o fresca, sa urmaresc povestea casei. Fac chiar o schita. M-as apuca instantaneu. N-am talent, n-am forta epica, n-am imaginatie. Nu pot decåt sa descriu ce vad. Ce vad? Un credent Altdeutsch, cu placa de marmura, cumparat cu 500 de lei de la batråna Weiner Isabella din cartierul Fabric. As putea scrie zeci de pa-gini despre povestea credentului sculptat si despre stapåna lui, asa cum am vazut-o si am ascultat-o povestind in ziua cånd am cunoscut-o intr-un apartament care fusese cåndva cu siguranta foarte burghez si din care se alesese praful, mizeria si saracia. Nu am putere sa compun nimic. De fapt, nu am talent. Ma gåndesc doar cum in camera in care stau si ma chinui sa scriu, fojgaie, se zbat zeci de povesti, iesind din usile dulapului, din rama oglinzii, din scaune si din bancheta, din lampa-candelabru, cu sticlaria descompletata. |i simt pe toti, ba chiar reusesc sa-i vad, ca pe niste umbre, cum deschid usile dulapului, cum trag sertarele comodei, cum se uita in oglinda, cum se asaza la masa mea ca sa cineze, cum imi dau tårcoale, iesind din pereti, intrånd pe geamuri si usi. Zeci de romane imi våjåie prin cap. Nu pot sa scriu nimic. Iau pixul si continui sa copiez nume din Cartea de imobil.
Peste cåteva zile e Craciunul si Anul Nou. Vine lume. Tot timpul va fi lume multa, ca intr-un fel de casa de oaspeti pentru o seara, doua. Artisti cunoscuti, scriitori, critici. Uneori imi trece prin cap ideea ca ar fi un fel de salon, iar eu o madame de Récamier. Ma simt importanta. Car cu devotament sacose de apa minerala si vin, aranjez cu daruire mese, servesc sfios, tac si ascult. As vrea sa pot scrie despre tot ce aud. Fur o idee, doua si le notez intr-un caiet dictando pe care scrie Idei. Mai ales ce spune Alexandru Paleologu despre femei transcriu cu mult sårg. Dan Haulica imi pro-pune sa fac ceva, un eseu, un studiu, pentru un numar tematic din Secolul 20 despre cetatile asediate. Timp de aproape 20 de ani am sa ma gåndesc la o carte intreaga, Despre arme si litere, care ar incepe cu imaginea unei cetati, chiar Timisoara. Locuitorii o fortifica mai bine de 30 de ani in secolul al XVIII-lea, dupa cel mai sofisticat sistem Vauban si apoi asteapta un secol sa o asedieze cineva. Nu vine nimeni, timpul trece ca in Desertul tatarilor, militarii de la marginea Imperiului se plictisesc, se delasa iata schlamperei-ul , påna cånd municipalitatea decide ca toate bastioanele, pulberariile, cazarmile, portile de intrare sa se daråme, santurile de aparare sa se astupe, glasiul sa se faca parcuri uriase. Secolul 20 nu mai scoate numarul cu cetatile, dar eu ma tot gåndesc la carte. Citesc mult, scriu putin.
18 martie 1986. Am 35 de ani si patru luni. Stau in biblioteca, la un birou mare, visiniu si ii scriu o scrisoare unui prieten. Ceva proustian care nu-mi iese, despre cum s-au facut praf toate Combrayurile mele, incepånd cu strada Ion Vasi devenita Cozia. Cum in afara de vecinii Arsici, Roscoban si Princz, toti au murit sau au plecat in Germania, Israel si America. |n casele lor s-a mutat o lume ciudata, venita de la tara, cu bani multi, care a taiat bucsusii, copacii ornamentali, florile, a betonat curtile, a daråmat filigoriile, a zidit garaje sub terase. Descriu in fraze patetice, cam plångarete, cum se duce de råpa tot ce a fost cåndva Timisoara, cum adun cu disperare, de la diverse batråne singure orice urma a vechii lumi (carti postale ilustrate, albume de familie, palarii, pudriere, rochii, sticlute goale de parfum), cum s-a spulberat si Buziasul, un fel de Balbec timisan, de långa dealul Silagiului, unde mergeam «in statiune» cu bunica. Bojidar Mosorca a murit de sapte ani. Bunica, de cinci. Mi-e dor de ei. Scriu o fraza foarte lunga, de fapt descriu din amintire o imagine care ma obsedeaza: un album adus de ofiterul Boji din calatoria lui in jurul lumii cu vasul de prizonieri «Trafalgar». O fotografie alb-negru stins, aproape gri, atåt de fine, de precise toate detaliile, cum ar fi ochiul unei pasari moarte, aruncata pe umarul unui barbat, vånatorul, surprins de obiectiv la inceputul veacului, cu o incredibila acuratete, in timp ce se indeparta pe o carare taiata intre doua ziduri de cocotieri, eucalipti, bambusi, napaditi de liane, intretesuti printr-un fel de pulbere fina, despre care n-as putea spune daca e o simpla irizare a soarelui la apus, ceata lasata spre seara sau aburii din pamånt, din mlastini, in zori. Cred totusi ca e un efect optic, o aura in amurg, dupa cum straluceste, deschis, nemiscat, incremenit ca o tinta, ochiul.
Peste o jumatate de an am sa stau in sufrageria-salon Altdeutsch si am sa ma uit la masina Consul de pe masa. Trebuie sa fiu scriitor contra-cronometru. |n biblioteca e Mircea Nedelciu, la un birou mare, visiniu, in fata masinii Olivetti (car mare) si scrie zece, uneori chiar 20 de pagini pe zi. |n a treia camera sta Mircea Mihaies, la un birou mare, alb, in fata masinii Olivetti (car mic) si scrie fix zece pagini in fiecare zi. Toti trei vrem sa scriem un roman de vreo 600 de pagini in nici trei saptamåni. Au trecut deja doua zile, ei au compus peste douazeci de pagini, eu nimic. Nu am imaginatie, nu am flux epic. Nu pot sa scriu decåt ce stiu, ce am trait, simtit, vazut. Nu pot iesi din mine. Ma isterizez de panica. Le spun ca sunt un fel de larva de Camil Petrescu. Ca niste Tolstoi, ei hotarasc sa preia greul si ma lasa in voia mea, sa descriu ce pot. Descriu chiar ce facem. Mai intåi, evident, ce fac, simt, rememorez eu cånd ma chinui sa scriu acest roman la sase måini. Apoi reciclez povesti vechi cu vampirii din Banat, fragmente din Enciclopedia nemaivazutei cetati Timisoara la care lucrez de vreo 20 de ani, decupaje din presa de la inceputul veacului si din interbelic, descrieri de case, strazi, obiecte. Tin chiar un fel de jurnal. Nu e destul. |mi manånc de sub unghii si ii intreb daca pot sa vår si amintiri din copilarie, deja scrise in epistolar. Pentru ca sunt postmoderni, dar mai ales nervosi, aproba cu lehamite. «Våra ce vrei, numai scrie ceva.» Copiez fragmentul cu ochiul pasarii impuscate din albumul rasfoit in interiorul burghez al lui Bojidar. Peste cåtiva ani, cånd va aparea romanul, il voi taia.
1 mai 1993. Am 43 de ani si sase luni. E ora 11. Nici steaguri, nici defilare, nici care alegorice. E soare, cald, o parte din liliac si alti arbusti roz si albi au inflorit in curte. Oana doarme. Mama si vecina Florica seamana a cincea oara o iarba care nu iese gazon niciodata. As vrea sa plivesc sau sa greblez ceva. Nu vad bine påna jos, la pamånt. Retez doua zambile galbene si ma las pagubasa. Leg zmeura. Dau tårcoale caisului tånar, plantat in locul celui batrån, rupt de furtuna anul trecut. |nca nu are flori. Fac trei ture in jurul casei. |i vad pe vecini trebaluind prin curti. Pe unii ii salut. Pe multi nu ii cunosc. Cele mai frumoase si ordonate straturi sunt la vecina Piri si la domnul Dop. La noi creste in prostie caprifoiul si se intinde pe jumatate de curte iedera. Am obosit. Urc pe terasa. Ma asez la masa alba, rotunda, imi fac o cafea, imi aduc din biblioteca un maldar de carti, hårtii si masina Consul. Nu se aude nimic, nici un motor de masina, nici un båråit, nici un radio. Doar ciripit de vrabii sau mierle si zumzet de albine. E ca in steoiosif. Ma simt un adevarat scriitor, cum am vazut demult intr-un film italian alb negru. Un tip iese dimineata pe terasa, isi pune långa el o ceasca de cafea, masina de scris, ochelarii de soare, isi aprinde o tigara si se apuca sa bata in draci ceva, un roman, cred, fara intrerupere cåteva minute. Beau tacticos o gura de cafea. |mi potrivesc ochelarii, ca si cum i-as pune pentru prima oara. Vår in gura pixul Bic. |l rod. Rasfoiesc Ierusalimul eliberat de Tasso. Ma uit inca o data peste fisele cu Clorinda, razboinica despre care trebuie sa scriu cåteva fraze pentru cartea cu armele si cu literele. Mai beau o gura de cafea. Pun o coala alba in Consul. Scriu sus «Clorinda» si in paranteza «catalogul amazoanelor». Nu-mi iese nici o fraza ca lumea. Ma gåndesc la doamna consul Boulen. La ce a facut acolo sus. Cum a urcat pe scari, cum a tras dupa ea usa de fier. Cum a urcat alte scari de lemn. Cum s-a uitat, poate, prin lucarna si a vazut Parcul Rozelor, vilele cubiste, puzderia de flori si de copaci. |mi vine sa las balta studiul despre amazoane si sa ma apuc de proza. Sa scriu in transa, fara sa ma opresc, ca scriitorul ala italian din film. Scot foaia cu Clorinda si vår in masina o coala alba. Scriu sus «Hélène». Asa am botezat-o pe doamna consul. Ma uit tinta la numele ei si la foaia pe care straluceste soarele påna simt ca ametesc. Nimic.
N-am talent, n-am imaginatie. {terg «Hélène» cu x-uri si scriu in locul ei «Casa». Asta, da. Descriu casa in care locuiesc, din pivnita påna in pod. Vreo trei pagini, pe nerasuflate. Mama se bucura ca am in sfårsit spor. Oana striga din camera sa termin cu ciocanitul. Nu poate sa doarma. Vecinii de peste gard dau drumul la statie. Rock turbat. De sus, de la etaj, romante. |n Parcul Rozelor probe de microfon pentru spectacolul folcloric de dupa-masa. Nu aud nimic, nu-mi pasa de nimeni. Recitesc cu ochii sticlind ca de febra ce am scris. Ma plictisesc in doua minute. Ma cuprinde deznadejdea. |mi vine sa rup in bucati cele trei foi. Le mototolesc nervos. Le arunc la cosul de gunoi. Peste cåteva ore le scot dintre cojile de cartofi si de morcovi, le netezesc cu grija si le pun intr-un dosar pe care scrie Proza.
22 XII. 1998. Am 49 de ani, o luna si ceva. De cåteva zile am aflat ca vecina Florica a våndut partea ei de casa lui Iosca. Iosca a cumparat si alte case de pe Loga si Eminescu, fost Lenin. Soseste spre seara, intr-un Mercedes gri metalizat ultimul tip, cu numar de Frankfurt. E politicos. |si cere scuze pentru deranj. Anunta respectuos ca vom fi vecini. Zåmbim si spunem ca asteptam. Ar dori sa stie daca nu am vrea sa vindem partea noastra. Zåmbim si spunem ca nu e nici o graba. |naintea lui au fost si alti cumparatori. Tot din Germania. Tot cu Mercedesuri.
A doua zi dupa-masa vine tata lui Iosca. E sigur pe el, voios, degajat. Stau cu mama in capul scarilor, in usa. Ne anunta ca in curånd vom fi foarte multi. Vine cu toti nepotii, opt, noua copii, mici si rai. Zåmbim. Mama ii spune ca nu e nici o problema. {i noi am fost multi. Daca nepotii lui o sa fie rai, o sa deschidem la demisol o gradinita. Ea a fost educatoare, eu sunt profesoara. O sa-i invatam limbi straine si cum sa se poarte. Se intristeaza. Apoi se invioreaza din nou. Ne spune ca are o statie mare, ca toti sunt oameni voiosi, ca le place sa cånte si sa danseze. |ncepe sa cånte si sa danseze cu pofta. Zåmbim. |i spun ca si eu am o statie mica, dar puternica si ca serile dau chefuri groaznice. Am prieteni petrecareti. Chiar ma gåndesc cum sa rezolvam problema. Iar se intristeaza. Deodata incepe sa råda in hohote. Amåndoua zåmbim politicos si inchidem usa. Luam fiecare un calmepam de 3 mg. Stam fata in fata la masa rotunda din bucatarie. Mama bea o tuica. Eu o Inka, in care torn lapte. Apoi imi pun si eu putina tuica intr-o canita cu iepurasi de cånd era Oana mica. Acum Oana e la New York. |mi vine sa vars. Ma umfla plånsul. Plång mult, cu sughituri, scåncituri, suspine, påna nu mai am suflu. |mi intra rimelul in ochi, fardurile se preling. Ma duc in baie. Ma vad in oglinda, cu parul vålvoi, cu ochii rosii si umflati prin lentilele ca niste lupe, cu obrazul schimonosit. Ceva monstruos. Asta nu pot fi eu. Brusc imi aduc aminte de domnul Spiegel, impungåndu-ma cu degetul. Trag aer in piept, ma demachiez, fac o baie fierbinte, imi pun o cafea adevarata, Jacobs verde, o torn intr-o cana mare, trec la biroul alb, la computerul pe care il cheama Adi Pro Vista si continui fraza de la pagina 235 din cartea despre arme si litere, capitolul cu amazoanele, pe post de |mbarbatare (ori exhortatie). Cum se bate Clorinda cu Tancredi in Cåntul XII din Ierusalimul eliberat. Cum se apropie clipa mortii razboinicei. Scriu trei rånduri lesinate. Ma cuprinde deznadejdea si frica. Las balta scrisul. Ma invårt aiurea prin casa. Ma gåndesc sa baricadez usa de la intrare, sa pun gratii la geamuri, sa ma conectez cu politia, sa-mi cumpar videocamere, infrarosii, sa angajez un bodyguard. Dau un telefon. S-a rezolvat. Am consilier si purtator de cuvånt, dar fara poante stil Kevin Costner. «Amice, iti iei un pistol si te aperi.» Ma umfla din nou plånsul. Cum sa trag? Nu vad o tinta nici de la un metru. Nu vreau sa trag in nimeni. «Amice, esti idiot. Scrii o carte despre arme si litere si te vaicaresti ca o baba». Ba nu, domnule. Respir adånc. Ma reped la computerul Adi si scriu pe nerasuflate aproape o pagina despre cum o omoara Tancredi pe Clorinda. Copiez versurile: «Prietene, ai invins Te iert Tu-mi iarta / Nu trupul de nimica temator, / Ci sufletul » Apoi nu mai stiu ce sa scriu. Am obosit. Ma vår in pat. Nu pot sa adorm. Ma rog. Aprind lampa de carte. Citesc ziare, Italo Svevo, John Le Carré, iar Svevo, iar ziare. Stau la pånda påna in zori, cu plexul explodat de neliniste.
A doua zi se face ger cu soare. Spre prånz, in magazinul Floyd de pe Mihai Viteazul. Ma uit lung la pistoale, pusti de vånatoare, arbalete, catuse, semnalizatoare. Primesc cadou de sarbatori un spray nemtesc: «American Style NATO super-paralisant CS GAS Sillarde maximum Nummer 999» si atåtia de zero dupa 999 incåt nu-mi dau seama ce cifra e. La iesirea din subsol, in plina piata, dintr-o data incepe sa cada ca la comanda din cer ceva nemaivazut, de-a dreptul halucinant: mii si mii de mici cristale stralucitoare, ca-n poemul lui Mircea Cartarescu. O iau aiurea pe strazile copilariei, tårånd dupa mine doua sacose de plastic pline cu mere si portocale. Ajung pe Cozia, fosta Ion Vasi. La colt, ditai palatul, cu turnuri, frontoane, coloane. |naintez spre casa cu numarul 13. Nu recunosc nimic. A cumparat-o un chirurg si a facut din ea un soi de vila-vapor. Alaturi, casa familiei Arsici si a lui Bojidar, neschimbata. Mi-e dor de bunica si de Boji. Vreau sa fiu copil. Ma protapesc in mijlocul drumului, scot sprayul NATO si, in aerul cu diamante, apas pe buton påna se aude un fåsåit stins. Mi se umplu ochii de lacrimi, mi se aburesc lentilele. Din cer nu cade nici un cristal. Stau ca sub o cupola goala.
Opresc un taxi. Ma duce pe Loga. Nu manånc nimic. Ma vår in pat si atipesc. Suna telefonul. Daca pot sa vina niste domni sa vada casa. Iar atipesc. Suna telefonul. Daca nu m-am gazat cu sprayul. Reusesc sa adorm adånc. Visez cum ne mutam cu totii, mama, tata, eu, Oana, bunica, Boji, prietenii din copilarie, in castelul de placaj cu beculete colorate facut de domnul Persideanu in curtea blocului de pe Paltinis 12. Desi stiu ca a murit anul trecut, domnul Persideanu ne pofteste sa intram. Spune, in timp ce trage din tigara Carpati fara filtru, sa intram inauntru linistiti. E loc destul. Chiar incapem, desi cam inghesuiti, fara sa inteleg cum pot sa ii simt atåt de vii, sa-i pipai, sa-i miros pe toti. Nu mi-e frica. Dimpotriva. Suntem veseli. Dam drumul la radioul cu lampi «Rapsodia» si dansam parca o polca. Suna cineva la usa. Ma trezesc. E Iosca, in costum, cu cravata. |si cere scuze pentru cum a vorbit taica-sau ieri. |mi ureaza sarbatori fericite. |i urez si eu sarbatori fericite. Spera sa ciocnim o cupa de sampanie de revelion. Pleaca. E seara. Ma uit la stiri. Sunt buimaca. Nu inteleg nimic. Suna Alina Ledeanu. Zice ca Secolul 20 pregateste un numar despre locuri, despre case. Sa scriu ceva. Ce? imi spune ca stiu eu ce merge. Are mare incredere. Promit, fara sa ma gåndesc prea mult. Ne uram sarbatori fericite. Nu vreau sa ratez starea. Ma arunc la birou. As face un soi de cronica a casei de pe Loga. E greu. N-am imaginatie, nici forta epica. Sau mi-as aminti de toate casele in care am locuit. Ceva in genul Casele mele, pe numai 15 pagini. Ce sa aleg, cum sa aleg, cånd e vorba, de fapt, de un intreg roman. N-am ta-lent. Nu trebuia sa accept. Iar am fost eleva silitoare, gata sa-si faca la comanda tema de casa. Homework-ul. Asta-i! Chiar asta. |mi sticlesc ochii de entuziasm. Am gasit solutia: si tema, si casa la un loc. {i ideea ca e doar o tema de casa, un exercitiu, o compunere ca la scoala, fara prea mari obligatii. |ncep sa ma sofistichez; cum am locuit in cåteva case, dar cum, de fapt si ele m-au locuit pe mine, ba chiar ma mai locuiesc. Cum toata povestea mea cu scrisul e o chestiune locativa, pentru ca abia acolo, in pagina, sunt chez-moi. Atåta le invårt teoretic, påna simt ca-mi piere pofta. |n fond, ce vreau sa demonstrez? |ntåi sa reusesc sa scriu si vad pe urma. Deschid computerul. Nori albi pe cer albastru. File. New. Save as. Homework. Save. Times New Roman CE, 14 bold. Scriu Homework. Ce o sa fie? Un jurnal e cel mai simplu. Scriu dedesubt, in paranteza, jurnal de campanie 2, ca sa continui ce am inceput acum doi ani tot in Secolul 20, in numarul cu politicul. |n fond, e tot o campanie. Pentru ce? Pentru cine? |nca nu-mi dau seama. O sa vad la sfårsit. Ma uit tinta la ecranul verzuliu, la umbra capului meu urias care il intuneca, fara sa pot scrie ceva, fara sa simt nimic, påna ma cuprinde ameteala. Dintr-o data stiu sigur ca mi se face frica. As incepe sa plång. Apas pe Start. Cer senin cu nori. Shut down. Negru. Are you sure you want to shut down the computer? Yes.