|ntr-un diner din Bozeman, Montana: cåteva monitoare uriase transmit un meci de baschet din NBA; imaginile sunt insotite insa de «Oda bucuriei» de Beethoven, apoi de Mozart, Verdi si Johann Strauss |ntr-un McDonald’s de pe 8th Avenue din New York, peretii sunt acoperiti de reproduceri in ulei ale tablourilor lui Monet, iar firma de-afara te invita sa «Visit our art museum »
America a descoperit leacul impotriva schizofreniei, care este paranoia/paradisul consumului. Orice poate fi adus la acelasi numitor, orice poate fi prins in aceeasi ecuatie, orice poate fuziona pentru ca nimic nu este, cu adevarat, autonom. A fuzionaeste, de altfel, cuvåntul-fetis al acestei culturi, melting-pot-ul etnic/rasial/cultural se prelungeste si in arta. Invers decåt in Europa, arta americana trebuie sa fie democratica pentru a fi, cu adevarat, americana, altminteri, ea ramåne (doar) Arta ! Altfel spus: Arta trebuie sa fie arta, bun de consum prevazut cu bar code. Specificul acestei culturi a fuziunii este ca recicleaza «high art»-ul european intr-un context de supermarket. Arta trebuie sa se insiruie, cuminte, pe orizontala rafturilor, renuntånd la orice aroganta sau pretentie de transcendenta.
Clivajul dintre elitele artistice si restul publicului reflecta, periodic, evolutia (sau involutia) mentalitatilor. New York-ul ramåne placa turnanta a acestui clivaj. Comunitatea artistica inevitabil restrånsa si cu o influenta limitata la marginile ghettoului Chelsea/SoHo incearca sa forteze, periodic, granitele acceptarii publice prin actiuni de «gherila». (|n general, este vorba de luarea in posesie, de catre un artist, a simbolurilor colective (in special religioase) si de deturnarea lor intr-o zona a re-simbolizarii personale). De cealalta parte, societatea de consum puternica pe meterezele sale, hiperinfluenta si controlånd tot, de la productie-distributie si påna la mentalul colectiv vede in orice re-simbolizare (pe drept cuvånt) un denunt al failibilitatii latente a sistemului sau, o incercare de virusare, de «turtire» a caroseriei sale perfecte Vernisajul recent (pe 2 octombrie 1999) al unei expozitii considerate «blasfemiatoare» la Brooklyn Museum of Art a pus fata in fata cele doua tabere. La «suprafata», asta s-a concretizat in amenintari pe de-o parte si incordari de muschi de cealalta; in profunzime, este vorba, de fapt, de o tentativa de repunere in discutie a libertatii de expresie.
Arta nu a avut niciodata o relatie buna cu societatea, pe care a incercat in orice sistem si cu mijloace diferite sa o manipuleze, fie si pentru scurt timp; in America insa, unde orice valoare este convertibila in cash, o astfel de pretentie devine intolerabila: este de neacceptat ca arta sa fie, in acelasi timp, «consumer good» si transcendenta, adica Arta! Asta ar echivala cu o punere sub semnul intrebarii a sistemului insusi, implicit a contextului care face aceasta arta posibila De aceea deloc paradoxal , tot ceea ce cade in afara acestui context este perceput ca subversiv, dar si paradoxal ca non/anti/artistic.
Cånd Susan Sontag vorbea, la inceputul anilor saizeci, despre arta, contextul era cu totul diferit de cel actual. Pe-atunci, Pop Art-ul in calitate de «arta oficiala» a unei Americi sigure pe ea, expansioniste, «cash-flowing» instala o atitudine, aproape Zen, de acceptare/colaborare cu sistemul. «Art is just another job», spunea Warhol si, ca o confirmare a celor spuse, picta bancnote de o suta de dolari in serie Pollock fusese inghitit de sistem, Rothko fusese inghitit de sistem idem pentru Jasper Johns, Rauschenberg sau Lichtenstein. Art WAS a GOOD job, pe-atunci! {i astazi?
Un articol din «Village Voice» deplångea, de curånd, soarta «artei radicale», punånd pe coperta trei figuri de copii multirasiali, zdrentarosi si speriati deasupra titlului: RADICAL ART GOES BROKE Arta de avangarda spunea in esenta articolul se confrunta cu o reducere severa a fondurilor. Cåtiva artisti importanti (Richard Kostelanetz, de pilda) descriau in amanunt, in alta publicatie, cum li s-a redus alocatia anuala de la o cifra cu patru zerouri la ceva aproape de trei zerouri Oficialii (cei de la National Endowment for the Arts, printre altii) recunosc ca exista reduceri de buget, dar recomanda, in acelasi timp, artistilor sa fie mai «market oriented». Exista tot mai multe organisme de «asistenta artistica» sugerånd creatorilor in special celor din zona performing arts sa invete marketing, pentru a se descurca mai bine. Nu in ultimul rånd, sunt invitati sa apeleze cu incredere la fonduri private
Degringolada financiara a majoritatii artistilor «radicali» dezvaluie, de fapt, ca sistemul este mai puternic evident. Dar lucrul acesta nu mai trebuia demonstrat neaparat: nu doar in SUA, ci oriunde in lume, arta/Arta este din ce in ce mai supusa controlului societatii, din ce in ce mai putin «radicala» si din ce in ce mai docila. Ceea ce spune insa, printre rånduri, actuala stare de fapt americana este (mult mai important) ca sistemul tinde sa devina, el insusi, ceea ce arta nu mai poate fi: adica, radical si transcendent! Daca avangarda (aceea «traditionala» deloc oximoronic vorbind!) pare sa se-mpiedice tot mai des intr-o cursa cu obstacole din care nu poate iesi invingatoare, sistemul cel care face avangarda posibila si, totodata, ii pune bete in roate seamana el insusi cu o avangarda-in-actiune, gata oricånd sa dea jos de pe soclu «avangarda» muzeificata, dåndu-i cu tifla, uzånd-o påna la parodie pentru a(-i) demonstra ca, iata, ART SUCKS!
Este sistemul o forma de arta? |n masura in care este radical (si este!) si tinde spre transcendenta (materialismul are propria lui transcendenta, care incepe de la sase zerouri in sus!), el poate fi. Gestul lui Warhol contine propriul sau revers: arta exprimata in bacnota de o suta de dolari este «consumabila» cu sute de mii de dolari! «Conversia» bacnotei pictate de o suta de dolari in sute de mii este adevarata arta cea care transcende Arta & mestesugul.
De fapt, påna la urma, singurul radicalism posibil, astazi, are de-a face cu paranoia si nu (ca-n trecut) cu schizofrenia. Arta (la origine schizofrenica) incearca sa obtina dominatia Lumii (impunåndu-i propria ordine paranoica). Sistemul (societatea de consum), inglobånd arta sau punånd-o la colt pe coji de nuca, dizolva de fapt tensiunea subiacenta a artei aceea dintre schizofrenia creatiei si paranoia receptarii , cåstigånd un pariu-aporie: a FACE arta fara A FI arta! Monitoarele «beethoveniene» din diner-ul din Montana, ca si Monet-urile copiate-n ulei din McDonald’s-ul de pe 8the Avenue sunt, de fapt, «terminalele» (paranoiace) ale acestei noi paradigme: avangarda consumerista.
«VISIT OUR ART MUSEUM & HAVE A HAMBURGER».
EAT ART.
New York,
oct. 1999