În anii 3040 ai secolului al XX-lea, numeroși dramaturgi se întorc la sursele tragediei grecești spre a revalorifica miturile antice în funcție de sensibilitatea modernă. Dacă e să ne gândim doar la ciclul Atrizilor, acesta este reluat peste veacuri în operele lui ONeill (Din jale se întrupează Electra, 1931), Giraudoux (Electra, 1937), Sartre (Muștele, 1943), sau Gerhart Hauptmann (Tetralogia Atrizilor, 19421945). O tentativă similară se înregistrează în aceiași ani și în spațiul românesc prin piesele lui Victor Eftimiu (Atrizii, 1939) sau Petru Dumitriu (Preludiu la Electra, 1945) care participă în felul acesta la o tendință precumpănitor europeană a momentului. Autorii pomeniți mai sus își îndreaptă atenția mai ales asupra acelei secvențe a mitului cuprinsă în Orestia lui Eschil de la întoarcerea Eriniilor, cu accent deosebit pe matricidul pus la cale de Electra. În schimb, Mircea Eliade în Iphigenia (piesă jucată în 1941, publicată în 1951) se oprește la un episod petrecut înaintea războiului troian și anume la sacrificarea Ifigeniei cerută de zei pentru a îngădui declanșarea expediției.
În ceea ce privește deznodământul piesei, Eliade optează pentru soluția sumbră a uciderii eroinei prezentă la Eschil, Sofocle sau Lucrețiu, iar nu pentru aceea miraculoasă, a substituirii victimei cu o căprioară, la care recurg Euripide și Ovidiu, sau pentru varianta propusă de Stesichoros și Pausanias, și preluată ulterior de Racine, a jertfirii unei alte tinere, fiica lui Tezeu și a Elenei. Cu excepția finalului, dramaturgul român urmează îndeaproape un model unic, tragedia lui Euripide Ifigenia în Aulida. În linii mari, desfășurarea intrigii este aceeași. Dând ascultare oracolului ce condiționează plecarea flotei grecești spre Troia de sacrificarea fiicei regelui, Agamemnon o cheamă pe Ifigenia la Aulis sub pretextul căsătoriei ei cu Ahile. Când se dezvăluie adevăratul rost al prezenței ei în tabără, tânăra refuză să fie salvată de prezumtivul mire: conștientă că victoria aheilor depinde
* Un bun cunoscător al contextului istoric poate pune în legătură piesa lui Mircea Eliade cu doctrina legionară a morții. Este cunoscut însă că o operă de valoare are resurse de sens care le depășesc pe cele conjuncturale. Un cititor neprevenit va descoperi astfel de sensuri în Muștele fără să știe că intenția lui Sartre a fost să facă aluzie la situația Franței în epoca de ocupație germană, sau va citi Pe falezele de marmură fără să-și dea seama că Ernst Jünger se referea indirect chiar la nazism. Articolul nostru încearcă să demonstreze că Iphigenia lui Mircea Eliade poate fi citită cu folos fără ca lectura să se concentreze asupra rătăcirii lui din tinerețe.Citatele din Iphigeniafigurează în volumul: Mircea Eliade, Coloana nesfârșită, Minerva, București, 1996
de jertfirea sa, ea consimte să moară pentru cauza comună. Desigur, Eliade oferă și unele inovații față de tragedia clasică: el introduce personaje noi ca Ulise, Chrysis sau șeful muzicanților, și elimină altele, ca micul Oreste devenit inutil, de vreme ce Ifigenia nu mai caută să-și înduioșeze tatăl prin evocarea tandrei atmosfere familiale din copilărie. De asemenea, el schimbă ordinea unor evenimente, cum ar fi momentul întâlnirii Clitemnestrei cu Ahile, survenită de data aceasta după, iar nu înainte ca regina să afle că nunta plănuită a fost o simplă capcană. Modificarea esențială privește însă caracterul eroinei principale și modul în care ea își asumă moartea.
La Euripide, Ifigenia e un personaj dinamic, privit în evoluție. Copila inocentă și zburdalnică de la început, tânăra care se revoltă instinctiv împotriva morții renunță să lupte pentru viață atunci când are revelația că i s-a rezervat o misiune grandioasă. Ea ajunge să ia hotărârea de a se jertfi pentru a ajuta la victoria asupra barbarilor și astfel o fată oarecare se transformă într-o eroină.
Ifigenia lui Eliade nu se comportă nici o clipă ca un om obișnuit.
Încă înainte de a intra în tabără, ea intuiește primejdia care plutește în aer, în ciuda pregătirilor de nuntă. Aceleași semne sunt interpretate diferit de vizionara Ifigenie și de prietena ei, terestra Chrysis, personaj inventat de Eliade pentru a sublinia un efect de contrast similar cu cel obținut de Sofocle prin prezența blajinei Chrysothemis alături de înverșunata ei soră, Electra. Vântul care împiedică pornirea expediției i se pare funest Ifigeniei (Totul mi se pare atât de ciudat, atât de ciudat. De cum am pătruns în Aulida, ne-a asurzit vântul I, 3). Chrysis socotește însă că furtuna e aducătoare de noroc, de vreme ce ea a oferit răgazul unei nunți (ăsta e norocul tău pentru că, neputând porni corăbiile, Agamemnon s-a gândit să facă nunta I, 3). Când se uită la soldații din cetate, Chrysis îi vede pe tinerii plini de vigoare (sunt tineri voinici, cu brațe de fier, cu grumaz năpraznic I, 3), Ifigenia pe viitoarele victime ale războiului (fii de eroi, neșovăitori în luptă, cu îngerul morții deasupra lor I, 3), iar schimbul de replici amintește de un dialog dintre Agamemnon și Ulise, în care regele afirmă că e firesc ca soldații să dorească plecarea, de vreme ce nu au nimic de jertfit pentru ea, pe când tovarășul său îi amintește că la Troia aceiași ostași nu vor ezita să moară în luptă (Ușor le este lor, când nu jertfesc nimic/ Ei își vor da viața pentru Troia I, 2). De fiecare dată, percepția eroinei trece dincolo de suprafața lucrurilor la care se oprește privirea omului comun.Ifigenia are vise prevestitoare. Ei i se arată ursitul, niciodată zărit în realitate, cu trăsături imprecise (îl văd, dar nu-i ghicesc culoarea ochilor), nepământești: E născut dintr-o zeiță și ochii lui ard ca două văpăi. În brațele lui, paloșul nu șovăie. Fruntea lui e luminată de un luceafăr. Mâinile lui sunt palide și pasul lui fermecat I, 3). Portretul imaginat astfel corespunde chipului real al lui Ahile, fiul nimfei Tetis (cu fruntea luminată și mâinile palide, iar ochii lui ard ca două văpăi II, 2) și, în același timp, anunță prin paloarea mortuară destinul eroului care va pieri la Troia, ca și pe acela al logodnicei sale, victima sacrificiului. Când i se anunță iminența nunții, Ifigenia intuiește că o așteaptă de fapt moartea și vorbește cu spaimă despre întunericul subpământean (Să nu mă lași singură, între atâția necunoscuți, toți oameni de sub pământ, întunecați ca niște aburi reci! Mi-e frică de tărâmul celălalt I, 3), ceea ce pricinuiește nedumerirea Clitemnestrei (trezește-te! Noi ți-am vorbit de nuntă I, 3). Stăpânită de presentimente sumbre, dar încă nedescifrate, Ifigenia nu se bucură de nuntă ca orice tânără (Nu Achile mă face gânditoare, ci nunta aceasta stranie, presimțirile mele pe care nu știu să le înțeleg I, 3), căci nu e sigură de identitatea reală a mirelui din vis (nu știu dacă dorul acesta al meu i se cuvine într-adevăr lui Achile I, 3). În același timp, fata simte clar legătura adâncă dintre dragoste și moarte (Cât de amară e dulceața iubirii, cât de viu se împletește dragostea cu moartea I, 3). Când află din scrisoarea sosită cu întârziere prin care Agamemnon încerca să o întoarcă din cale că nunta s-ar fi amânat, tânăra nu e deloc surprinsă și înțelege că orice încercare de a-i cere regelui socoteală e sortită eșecului (Totul e zadarnic I, 3). După cum observă și tatăl ei, Ifigenia pricepe, chiar dacă nu în chip conștient, că va muri, că nunta despre care i s-a tot vorbit e o simplă amăgire (Iphigenia ghicește că nunta aceasta e doar un basm Nu pot uita îmbrățișarea ei fricoasă, ca o pasăre care ghicește primejdia II, 2).Atunci când descoperă un lucru pe care nu-l cunoștea încă, Ifigenia îl decodează corect numaidecât. Chrysis o informează despre oracolul care anunță că, dacă Ahile se va căsători, el se va bucura de o viață lungă, dar lipsită de glorie, în timp ce dacă va rămâne singur, el va muri curând acoperindu-se de faimă. Vestea e bună, crede prietena, căci înseamnă că mireasa eroului îl va salva de un sfârșit grabnic (Prin nunta ta, îl scapi de o prea timpurie moarte I, 3). Ifigenia realizează însă că un erou nu se poate mulțumi cu o fericire banală, că menirea lui e să obțină victoria cu orice preț și că, o dată căsătorită cu el, îl va sili să renunțe la țelul lui real (pentru un erou, singura mireasă care i se cuvine e gloria. Răpindu-i eu moartea timpurie, îi răpesc totodată gloria I, 3). Când ia cunoștință de oracol, fata pricepe că destinele lor sunt legate, de vreme ce doar prin sacrificiul ei Ahile își poate duce la bun sfârșit misiunea eroică (de când cunosc destinul lui Achile, simt o liniște ciudată Căci poate, totuși, mi-a fost ursit mie să-l îndrept pe drumul adevăratului său destin I, 3). Eroina își presimte sfârșitul apropiat și îl acceptă pentru că îi înțelege semnificația profundă.La început, Ifigenia lui Euripide e o copilă tandră și neștiutoare, grăbită să-și salute cea dintâi tatăl iubit, iar dialogul dintre ea și Agamemnon, purtătorul unui secret apăsător, este realizat desăvârșit prin ambiguitatea bazată pe contrastul dintre ignoranța ei nevinovată și cunoașterea lui nefastă. Ifigenia lui Eliade știe însă mult mai multe decât toți cei din jur și dovedește virtuți profetice. Ca orice Casandră în stare să discearnă semnele funeste în situații aparent fericite, ea rămâne neînțeleasă până și de cele mai apropiate persoane. Prietena ei Chrysis îi reproșează că percepe nefiresc lucrurile (Tu nu vezi ca toți oamenii I, 3), îi contestă capacitatea de a-și închipui ursitul pe care o atribuie unei imaginații debordante (asta e o închipuire a ta. Nici nu știi cum îl cheamă I, 3), dar admite că de multe ori nu-i poate pătrunde sensul cuvintelor (vorbești întotdeauna prea frumos pentru mine I, 3). Chrysis se miră de spaima de moarte manifestată de o viitoare mireasă (ești bântuită de năluci Nimeni nu știe ce e adevărat și ce este închipuire în vorbele tale I, 3) și crede că și-a pierdut rațiunea din pricina iubirii (Toate astea sunt visuri de fecioară îndrăgostită I, 3). Ea consideră că Ifigenia preferă plăsmuirile imaginației certitudinilor realității (visezi întruna îngeri și semizei, făpturi pe care le ghicești numai cu mintea și niciodată nu le întâlnești aievea I, 3) și e revoltată că cea îndrăgostită de Ahile preferă ca el să-și împlinească solitar destinul glorios și tragic (Ce fel de iubire e asta, să-l desparți de tine ca să-l zvârli în calea morții? I, 3). În mod evident, Chrysis și Ifigenia nu aparțin aceleiași lumi.Clitemnestra lui Eliade este mai palidă și mai puțin maiestuoasă decât pătimașa eroină a lui Euripide, care își apără cu îndârjire fata, ajungând ca în tulburătorul discurs final să-i arate soțului la ce se poate aștepta la întoarcerea dintr-un război câștigat cu prețul sângelui propriului copil. După cum sugerează indicațiile de regie, dramaturgul român preferă să imagineze o mamă destul de indiferentă, puțin preocupată să înțeleagă frământările Ifigeniei (privește aspru, sever amintindu-și că nu se poate supăra într-o asemenea zi, se silește să zâmbească mirată, cu oarecare răceală oarecum plictisită privind-o bănuitor I, 3). Lipsită de afecțiune autentică, Clitemnestra nu se poate apropia de sufletul fetei ei și e mereu contrariată de reacțiile acesteia: ea se miră că Ifigenia nu se arată mai entuziasmată de numele ilustru al viitorului ei soț (Ce e cu tine? Nu te bucuri că ești menită lui Achile? I, 3), e derutată de ciudatele întrebări privitoare la înfățișarea mirelui (Ce întrebări fără rost! Vino-ți în fire I, 3), nu caută să-i aline spaimele funebre pe care le confundă cu o scurtă întunecare a minții (vorbești ca dintr-o cumplită visare gândul ți s-a rătăcit dintr-o dată, vestindu-ți-se numele lui Achile?!) sau cu confuzia pricinuită de emoția nunții (Gândul ți-e necontenit rătăcit îți înțeleg șovăiala feciorelnică, dar nu ești mândră că însuși Achile, cel născut din Zeus, îți va fi mire? I, 3) și o îndeamnă neîncetat: Ifigenia, trezește-te! (I, 3) Când tânăra anunță că se va jertfi pentru cauza grecilor, Clitemnestra care-și face datoria de mamă, apelând la Ahile pentru a o salva îi reproșează fetei nerecunoștința față de cel dispus să înfrunte întreaga armată de dragul ei: Astfel mulțumești tu lui Achile pentru înverșunarea cu care-ți apără viața? (II, 2) Până la urmă, regina renunță definitiv să-i înțeleagă motivele și își pune ultima speranță în puterea iubirii de a contracara ceea ce consideră a fi farmecul nefast care a pus stăpânire pe copila ei: numai cuvintele tale înfierbântate o vor putea deștepta din vraja fără seamăn care a răpit-o (II, 2).Frământatul Agamemnon, acuzat de fratele lui că se poartă schimbăcios ca o femeie (I, 2), este sfâșiat între dorința de putere și dragostea de tată. El ar fi dorit să-și anuleze inumana pornire inițială de a o chema pe Ifigenia pentru a fi sacrificată (Am fost nebun, atunci! Uitasem că sunt părinte și mintea mi-era rătăcită I, 2), dar își dă seama că nu mai poate împiedica o jertfă pe care i-o cere acum întreaga armată. Afecțiunea lui față de Ifigenia dublată de un adânc sentiment de vinovăție îl face să se revolte neputincios împotriva sacrificiului impus, ceea ce nu-l ajută să înțeleagă seninătatea cu care fata își acceptă moartea. Când ea îi spune că e un noroc să poată muri pentru izbăvirea celor mulți, Agamemnon o crede incapabilă să realizeze oroarea sfârșitului: nu știi ce vorbești! și e mai grozavă durerea pentru noi martori ai nevinovăției tale (II, 2). Zadarnic protestează Ifigenia că acționează în deplină cunoștință de cauză (De ce mă credeți neștiutoare? II, 2). Ca și Clitemnestra, regele socotește că bucuria fetei de a-și împlini existența printr-o moarte cu sens izvorăște din rătăcirea spiritului ce-i anulează instinctul de conservare: Opriți-o, căci mintea i s-a întunecat de durere în neștire vorbești, copila mea (II, 2). Lângă altar, el rămâne convins că Ifigenia nu-și dă seama de ce se întâmplă cu ea și vrea să o oprească de a mai preamări gloria sacrificiului (Nu mai vorbi, copilă. Ochii îți sunt tulburi Durerea și oboseala te-au doborât III). Semnificativ, ultimele cuvinte pe care i le adresează reiau o replică a Clitemnestrei: Ifigenia, trezește-te. Îndureratul Agamemnon, distanta Clitemnestra sunt oameni obișnuiți, incapabili să înțeleagă caracterul excepțional al Ifigeniei.La Euripide, Ahile se arată mai puțin scandalizat de cruzimea sacrificiului sau de perversitatea ideii de a ademeni victima sub pretextul nunții, cât de faptul că nu i s-a cerut consimțământul înainte de a i se folosi numele în cursa întinsă Ifigeniei: dacă ar fi fost consultat, el ar fi acceptat bucuros rolul de mire fictiv, pentru a contribui la pornirea expediției. Tot din orgoliul de a-și apăra onoarea, el răspunde favorabil rugăminții Clitemnestrei de a o proteja pe tânără, pentru ca mai apoi să se lase impresionat de curajul ei și să încerce să o împiedice de a comite un gest ireparabil. La Eliade, personajul cunoaște o altă evoluție, deși pornește de la același impuls, ofensat fiind că se trezește implicat într-o nuntă despre care nu știa nimic. Noului Ahile i se pare cumplită ideea că un tată și-ar sacrifica propriul copil (Cu ce drept poate răpi un părinte viața fecioarei care se pregătea de nuntă? II, 1), se îndoiește de capacitatea profeților de a descifra oracolele (cine ne poate spune că asta e voința zeilor? II, 2) și, animat de setea de dreptate, refuză să pornească într-o luptă începută printr-o ticăloșie mai gravă decât aceea pe care își propune s-o repare (amară ar fi biruința asupra lui Paris, nelegiuitul, dacă la temelia ei ar sta o cumplită nedreptate înroșită de sânge II, 1). Acest erou exemplar, gata să-i înfrunte pe toți ca s-o apere pe cea care i-a fost încredințată fie și printr-o făgăduială mincinoasă (Din clipa când mi-a fost logodită mie, stă sub paza brațului și a paloșului meu II, 2), se îndrăgostește de Ifigenia din clipa în care o zărește și chiar fervoarea sentimentului său îl împiedică să înțeleagă setea de moarte a făpturii iubite. Ahile crede, ca toți ceilalți, că decizia fetei a fost luată sub stăpânirea unei halucinații nefaste (Hotărârea ta de acum e doar o închipuire a minții tale Nu-ți ucide frumusețea pentru o nălucire II, 2) și ca atare o respinge cu toată energia (Ar putea oare un erou privi liniștit cum i se răpește în moarte logodnica?! II, 2) atitudine explicabilă o dată ce, așa cum remarcă Ifigenia, eroul nu poate înțelege o biruință care se desăvârșește prin moarte. Ahile e cu atât mai nedumerit de faptul că fata refuză fericirea terestră cu cât își dă seama că ea îi împărtășește iubirea (De ce-mi tulburi bucuria vorbind în neștire despre o lume care nu e a noastră? Nerostite fericiri ne așteaptă aici II, 2) și imploră zeii să-i dăruiască puterea de a o smulge din visarea ei primejdioasă (Cărui zeu să mă rog, Iphigenia, să-ți lumineze astfel mintea? II, 2). În preajma locului jertfirii, Ahile încearcă să-i amintească cât de prețioasă este viața (Ia bine seama ce faci! nu te vei întâlni a doua oară cu viața! III), o conjură să țină seama măcar o clipă de realitate, iar nu de fantasmele imaginației (Eu mă rog ție, îndurător, să privești lumea cu ochii bine deschiși, iar tu te mulțumești numai cu năluci III) și îi arată cu brutalitate lipsa de ecou a actului ei în sufletul celor pentru care crede că merită să se jertfească (Nici unul dintre ei nu e vrednic de fapta ta, pentru că nici unul nu te înțelege Arată-mi un singur om care să fie cu adevărat îndurerat III). Îndrăgostitul Ahile e la fel de puțin capabil ca toți cei aflați în preajma Ifigeniei să discearnă motivația profundă a unui gest eroic exemplar.Eroina lui Euripide e aclamată de mulțimea cuprinsă de admirație. O dată ce a acceptat sacrificiul, Ifigenia lui Eliade e întristată doar de faptul că jertfa ei rămâne neînțeleasă. Tânăra e recunoscătoare destinului care i-a oferit prilejul glorios de a-și mântui neamul (este un lucru vrednic de laudă să fii jertfită pentru izbăvirea celor mulți II, 2). Cei apropiați se gândesc numai la oroarea vărsării de sânge tânăr fără a-i atribui vreo semnificație adâncă și de aceea sunt atât de derutați de exaltarea victimei. Chiar și Ulise, care-i mulțumește fetei pentru că nu se opune morții, consideră că soarta ei e cumplită, iar nu înălțătoare (Soarta a fost vitregă cu tine, Iphigenia, curmându-ți floarea tinereții. Îți suntem recunoscători că o primești cu atâta seninătate II, 2). Ifigenia caută zadarnic să-i facă pe ceilalți să priceapă măreția destinului ei, neobișnuit pentru o femeia (De ce nu vă gândiți și la mine, la bucuria fără margini pe care mi-ați dăruit-o mie, o copilă nevrednică de o asemenea glorie? Cum aș putea plânge pe pragul desăvârșirii mele?! II, 2). Ea face apel la înțelegerea pătrunzătorului Agamemnon (Tu, care te înțelegi atât de bine pe tine, cum de nu poți privi și în sufletul meu? De ce mă credeți neștiutoare, pentru că am ales ceea ce e veșnic și neîntinat, întorcându-mi ochii de la ceea ce este trecător și amestecat cu durere?!), ca și la intuiția afectivă a îndrăgostitului Ahile, el însuși un erou netemător de moarte (Aș cunoaște într-adevăr tristețea, dacă nici tu nu mă vei înțelege II, 2). Când ajunge la altarul înroșit de sângele soldaților atacați de Ahile în singurul ceas când numai sângele Iphigeniei are vreun înțeles, tânăra își dă seama că toți cei apropiați au părăsit-o și își resimte dureros singurătatea (Nu mai e nimeni lângă mine Niciodată n-am fost atât de singură III). În ultima discuție cu Ahile, ea e tristă că nu a reușit să se facă înțeleasă nici măcar de cel iubit (mâhnirea mea e mai cumplită acum, dându-mi seama cât de puțin mi-ai înțeles iubirea III) și mai încearcă o dată să arate că moartea nu înseamnă aneantizare, că va supraviețui în amintirea grecilor salvați (Ei cred că aici e vorba de o moarte pe altar nimeni nu le-a spus că dincolo de moarte începe o altă lume III). Cuvintele acestea rămân fără ecou, constată ea cu nedumerire amară: Ce s-a întâmplat cu voi toți, de nu înțelegeți? De ce mă lăsați singură? (III). Ifigenia are o cunoaștere a rosturilor tainice ale lumii inaccesibilă celor pentru care se sacrifică.Aheii dau ascultare unei porunci divine sângeroase pentru a obține vânt favorabil expediției lor, dar nu cercetează sensul adânc al oracolului: ei nu vor să înțeleagă de ce li se cere sacrificiul și se mulțumesc să crediteze interpretarea lui Kalchas, pusă la îndoială doar de Ahile (Eu nu știu dacă asta e sau nu voința zeilor II, 2). Singura pentru care jertfa are o semnificație, și ca atare poate fi asumată și nu doar îndurată, e Ifigenia. Victoria în război nu poate fi obținută decât cu prețul unui sacrificiu care să-i asigure eficiența. Eroina e convinsă că va supraviețui etern prin victoria grecilor îngăduită de jertfirea ei (Nu mor eu pentru voi toți, pentru împlinirea visurilor și vieților voastre? voi toți veți lupta și veți învinge prin mine Eu voi trăi, fără sfârșit în ei, în urmașii lor, în visurile lor III).În studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole (1943), posterior doar cu câțiva ani piesei Iphigenia, Eliade dezvoltă teoria jertfei indispensabile pentru a asigura durabilitatea oricărei realizări omenești, replică a sacrificiului primordial din timpul Creației: «sacrificiul uman e prezent în pragul oricărei activități inițiale așadar, ori de câte ori se repetă gestul Creației1; orice viață jertfită înainte de a-și fi istovit toate posibilitățile sale de manifestare se transformă într-o nouă formă a vieții care continuă viața tragic întreruptă a insului sacrificat (p. 92); orice moarte violentă împlinită cu sens adică un sacrificiu, iar nu un accident declanșează o forță care nu numai că1 Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterului Manole, Publicom, București, 1943, p. 66.face posibilă transmisia vieții, ci asigură perenitatea noii creații căreia i-a dat naștere» (p. 97). Observațiile vizează îndeosebi riturile de construcție ce implică zidirea unor ființe vii la temelia clădirilor pentru a le asigura stabilitatea, dar ele se pot referi și la alt gen de fapte. Eliade remarcă analogia dintre aceste ritualuri și sacrificarea Ifigeniei: «Corpul în care își continuă existența făptura jertfită este, adesea, atât de camuflat încât anevoie ni l-am putea închipui ca un mijloc de supraviețuire. Bunăoară, Iphigenia e jertfită ca să se poată împlini expediția împotriva Troiei. Am putea spune că ea dobândește un corp de glorie care este însuși războiul, însăși victoria; ea trăiește în această expediție» (p. 115).Agamemnon nu înțelege de ce tocmai trebuie să–și ucidă copilul, de vreme ce lupta se va purta pentru recuperarea cumnatei lui (e nedrept să-mi jertfesc eu copila nevinovată pentru greșelile Elenei I, 2) și consideră absurdă explicația că a ofensat-o cândva pe Artemis prin trufia manifestată la o vânătoare (oarbe sunt căile destinului și cumplită este voința zeilor! Pentru o vină atât de neînsemnată, o mie de corăbii sunt țintuite la mal I, 2). Alegerea zeiței nu este însă atât de nedreaptă: răpirea Elenei e doar pretextul declanșării războiului troian la care a râvnit întotdeauna Agamemnon, așa încât e normal ca sacrificiul să fie cerut doar celui cu adevărat responsabil de declanșarea luptei. Regele inconștient află tardiv că visele se plătesc cu sânge (zeii au voit ca tocmai visul tinereții mele să-mi ceară cel mai scump sânge II, 2). Ifigenia înțelege însă de la început legitimarea sacrificiului pentru cucerirea Troiei și e fericită că-și ajută tatăl să-și împlinească o veche năzuință, iar în dialogul dintre cei doi bucuria ei contrastează cu amărăciunea regelui (Nu mai vorbi de visul tinereței mele de mult l-a năruit oracolul/ Cum aș putea uita că prin mine ți-ai adeverit tu visul III). Din nou, Comentariile la legenda Meșterului Manole formulează teoretic o idee exprimată dramatic în Iphigenia, și anume că ființa jertfită nu poate fi aleasă la întâmplare: «în creație, era divinitatea care se sacrifica pe sine și în alte episoade creaturale din miturile omenirii, se sacrifica, de asemenea, ființa cea mai dragă, cea mai apropiată; un alt fel de a formula jertfirea de sine» (p. 48).Și alte intuiții ale Ifigeniei dovedesc accesul ei la adevăruri ascunse oamenilor neinițiați în tainele universului. Fata, îngrozită de viziunea ținutului întunecat al morților, nu ezită să pășească spre sacrificiu, ceea ce determină protestul mamei ei: chiar în dimineața aceasta te zbăteai la pieptul meu, înspăimântată numai de gândul morții! (II, 2). Departe de a denota inconsecvență, atitudinea Ifigeniei arată că ea înțelege diferența dintre sumbra moarte obișnuită și inutilă și luminoasa jertfă eroică încărcată de semnificații: De o astfel de moarte mă temeam moartea timpurie și fără rost care-ți zvârle sufletul sub pământ nu e același lucru să mori la întâmplare, înainte de vreme și să mori jertfită fiind pentru mântuirea celorlalți (II, 2). O dată în plus, Comentariile la Meșterul Manole confirmă teoretic intuițiile eroinei: «moartea violentă, rituală, este creatoare; ea continuă viața și chiar o sporește, în timp ce o moarte naturală nu face altceva decât să încheie ceea ce era deja consumat» (p. 113). Întunericul de care se teme Ifigenia nu amenință făpturile excepționale, scăldate pe vecie în lumină, precizează savantul Eliade: «eroii trec în moarte întregi, adică păstrându-și memoria și personalitatea și infernul lor nu e subteran, întunecat, rece, ci o pajiște vrăjită de lumina soarelui (lumina singură dă contur, face ca lucrurile să fie cu individualitatea lor)» (p. 113).Legătura dintre sacrificarea Ifigeniei și aceea a Anei lui Manole nu este întâmplătoare. Dacă un Anouilh plasează în actualitate intriga clasică pentru a demonstra perenitatea problematicii tratate de tragicii greci, Eliade preferă să reinterpreteze legenda elină prin autohtonizare, prin relevarea legăturilor sale cu folclorul românesc: așa cum demonstrează studiile de specialitate, mitul jertfei creatoare, universal răspândit, dovedește o vitalitate remarcabilă în spațiul sud-est european. Există în Iphigenia un indiciu al acestei consubstanțialități. Agamemnon e exasperat de vuietul vântului care-i amintește mereu de necesitatea sacrificiului să remarcăm cu acest prilej că în piesa românească navele sunt împiedicate să pornească de furtună, iar nu de acalmia la care se referă Euripide: inovația este de detaliu, dar ea îi permite lui Eliade să introducă în scenă ca manifestare concretă a destinului vântul caracterizat în indicațiile de regie ca «personaj de sine stătător, capricios, neînduplecat, care nu pare deloc un fenomen natural impersonal». Regele sfidează zeii, dorindu-și să poată manevra vânturile ostile în așa fel încât ele să-i devină favorabile, căci speră să împiedice cu ajutorul lor sosirea Ifigeniei: Dacă ar sta în puterea mea de o mie de ori ar sufla mai puternic! și aș deschide gurile cerului, să toarne potopul la porțile cetății. Nimeni nu s-ar mai putea apropia Nici chiar Iphigenia, aleasa Artemisei (I, 2). Analogia cu pasajul din legenda lui Manole, în care meșterul invocă forțele naturii pentru a opri drumul soției spre locul jertfei este evidentă și subliniază legătura de profunzime dintre două opere închinate morții creatoare.Interesant este că Iphigenia lui Eliade se înrudește și cu o altă capodoperă a folclorului românesc,Miorița, în ambele creații fiind esențială ideea morții transfigurate într-o nuntă cosmică. Ifigenia a fost ademenită la Aulis prin știrea că urmează să devină soția lui Ahile. La Euripide, trucul are rost doar până în momentul când fetei i se poate anunța soarta reală, iar mai apoi nimeni nu mai pomenește de căsătorie. Ifigenia lui Eliade, care nu a acceptat o moarte oarecare, ci doar una cu sens, continuă să vadă în Ahile mirele ursit și crede că nunta lor se va săvârși în cer: și de data aceasta ea reușește să atribuie o semnificație simplei înșelătorii plănuite de oameni obișnuiți, condamnați să nu-și poată depăși condiția terestră. Ifigenia îi jură fidelitate eternă lui Ahile, dar atunci când eroul crede că fata vorbește de o unire pământească, ea îi arată că vor fi alături doar în cer. Ideea că moartea se poate înfățișa ca o nuntă, atât de limpede pentru Ifigenia, rămâne de neînțeles pentru eroul dornic de fericire terestră: de ce vorbești de ceasurile de pe urmă, Iphigenia?!/ Ele sunt înspăimântător de frumoase, Achile/ Ele sunt doar începutul unei lungi călătorii în care vom păși mereu alături/ Călătoria noastră împreună nu va începe pe pământ, iubitul meu. Am să te aștept, înseninată, fără lacrimi (II, 2). Ultima imagine pe care Ifigenia o vede cu ochii minții, înainte de sacrificiu, este tocmai aceea a nunții ei la care ia parte natura întreagă: Iată cum cad luceferii la nunta mea! și murmurul apelor, și foșnetul brazilor, și geamătul singurătății, toate sunt așa cum le-am știut! (III) Se observă cu ușurință că elementele cosmice implicate în ritualul nunții sunt cele din Miorița, iar similitudinea pasajelor sugerează o dată în plus apropierea dintre o mare tragedie elină și o creație folclorică socotită dintotdeauna ca fiind definitorie pentru spiritualitatea românească. Această analogie evidentă ne permite să recurgem la studiul «Mioara năzdrăvană» (1962), inclus ulterior în volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, pentru a afla precizări suplimentare cu privire la semnificațiile morții anunțate în formă dramatică în Iphigenia. În interpretarea Mioriței, Eliade se delimitează atât de exegeza «pesimistă» a lui Blaga și a lui Dan Botta, care vedeau în legendă expresia nostalgiei morții caracteristică spiritului autohton, cât și de aceea «optimistă» a lui Brăiloiu, care înțelegea simbolismul nupțial asociat cu ritul nunților postume ca pe o manifestare a voinței celor vii de a se apăra de mort pacificându-l. Eliade crede că ciobanul mioritic, conștient că «nu te poți apăra împotriva destinului cum te aperi împotriva dușmanului», «preface nenorocul care-l condamnă la moarte într-un mister al tainei nunții maiestuos și feeric care, în cele din urmă, îi permite să triumfe asupra propriului destin»2. Eroul baladei «a reușit să găsească un sens nefericirii lui asumând-o nu ca pe2 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere Maria și Cezar Ivănescu, EȘE, București, 1980, p. 247248.un eveniment istoric personal, ci ca pe un mister sacramental și astfel el a impus un sens absurdului însuși» (p. 249). Elementul esențial al Mioriței ar fi dat de «capacitatea de a anula consecințele aparent iremediabile ale unui eveniment tragic, încărcându-le de valori până atunci necunoscute» (p. 250). În interpretarea lui Eliade, atitudinea ciobanului, ca și aceea a Ifigeniei, atât de greu de înțeles pentru cei din jur, nu reprezintă o probă de pasivitate sau de fatalism, ci demonstrează o înțelegere superioară a destinului.Meșterul Manole, Miorița și Iphigenia au în comun motivul morții violente acceptate cu seninătate și transformate în sacrificiu creator. Piesa de tinerețe, prea apropiată de dezbaterea intelectuală și poate lipsită de o vână dramatică autentică, este importantă prin modul în care prefigurează preocuparea constantă a istoricului religiilor pentru problematica morții rituale. El atașează astfel motive arhaice sau specifice zonei sud-est europene unei legende pe care Europa întreagă a resimțit-o ca fiind atât de semnificativă încât de-a lungul vremii (să nu-i uităm nici pe Racine, pe Goethe) a revenit cu insistență asupra ei.