Motto:
„Formele arhitecturale capătă o neaşteptată autonomie […]în raport cu proiectele politice din spatele lor […]“
Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist 1944–1989, Editura Simetria, 2011, p. 134
Ne-am întâlnit joi 28 martie la ora 18 la librăria Cărtureşti sub egida Programului European ATRIUM şi a Fundaţiei SIMETRIA, pentru a dezbate tema Arhitectură şi Urbanism în comunism.
Programul ATRIUM îşi propune crearea unui „traseu cultural transnaţional în Europa de Sud Est, care să primească statutul de „Rută Culturală Europeană“. Subiectul urmărit este Arhitectura regimurilor totalitare. Simbolic pornit din iniţiativa Consiliului Municipal al oraşului Forli/Italia (oraşul aflat la câţiva kilometri de Predapio, locul de naştere al lui Benito Mussolini), programul cuprinde ţări precum Italia şi Grecia, state care au avut de suportat dictaturi de dreapta, şi Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, foste ţări comuniste. După parcurgerea unei faze de cercetare, ce a presupus alegerea şi analizarea unor exemple de arhitectură şi urbanism şi care s-a materializat în dosare cuprinzând iconografie, date tehnice şi analize arhitectural-urbanistice, programul ATRIUM îşi propune să organizeze tururi cultural-educative, de-a lungul acestei Rute.
Fundaţia de arhitectură şi urbanism SIMETRIA a început un program editorial ce urmăreşte să pună în lumină perioada comunistă din istoria noastră. După volumul Dacia 1300 editat în anul 2003, semnat de doamna profesor arhitect Ana Maria Zahariade, în 2011 a apărut studiul Arhitectura în proiectul comunist 1944–1989, aparţinând aceleiaşi autoare. Cel de-al doilea studiu îl integrează în bună măsură pe cel precedent, completat cu rezultatul unei noi cercetări. Textul cărţii Anei Maria Zahariade, cu totul remarcabil prin profunzime şi echilibru, constituie o excelentă introducere în subiect, motiv pentru care am invitat-o să moderăm împreună întâlnirea de la Cărtureşti.
În anul 2012, SIMETRIA a editat volumul De la Casa Scânteii la Casa Poporului datorat colegului nostru Alexandru Panaitescu, carte solidă, furnizând informaţie concretă şi precisă, aflată într-un anume raport de complementaritate cu studiul Anei Maria Zahariade, cuprinzând o iconografie şi comentarii extrem de bogate referitoare la Bucureşti, principala vitrină a României în secolul XX, aşa cum a fost, de altfel, şi de-a lungul secolelor XVII şi XIX.
Motto-ul dezbaterii noastre („formele arhitecturale capătă o neaşteptată autonomie… în raport cu proiectele politice din spatele lor…“) induce ideea că puterea politică nu a putut întotdeauna să pervertească conştiinţele şi că în comunism, în pofida dezastrului pe care acest regim l-a adus peste tot unde s-a instalat sau a fost instalat, au putut exista voci ce nu au cântat în cor, chiar dacă o majoritate importantă a fost indiferentă şi, mai grav, o minoritate vocală a cântat. Dacă vrem să aflăm ce s-a întâmplat în aceea epocă în domeniul arhitecturii şi urbanismului, va trebui să analizăm cu acribie în egală măsură:
a) producţia curentă, cea care este decelabilă la tot pasul în oraşe, mai ales, dar, după cum ştim, şi la sate. Această producţie pune în evidenţă incuria pe care sistemul a generat-o şi promovat-o invariabil;
b) realizările notabile, atâtea câte au fost.
Probabil, partea cea mai complicat de rezolvat va fi cum să faci să vină turişti — chiar şi cei care ar putea avea un interes în studierea subiectului — să vadă ceea ce, în fond, este esenţa sistemului materializată în arhitectură şi urbanism, în construcţii de o mediocritate absolută, când nu sunt de o urâţenie similară. Acest lucru este valabil atât pentru oraşele României, cât şi pentru oraşe ca Sofia şi Dimitrovgrad în Bulgaria, pe care le-am putut vizita cu ocazia întâlnirilor ATRIUM şi probabil că şi în celelalte foste state comuniste situaţia este aceeaşi. S-ar putea să fim cu toţii tentaţi să arătăm nu prea multele realizări valoroase şi să le uităm pe cele care dau adevărata măsură a comunismului. Astfel riscăm să inducem ideea că esenţa comunismului este de citit în această puţină producţie de calitate. Va fi nevoie de multă inteligenţă şi de mulţi bani pentru ca aceste tururi să spună istoria adevărată.
Sperăm ca în anii ce vin să putem tipări tezele de doctorat dedicate subiectului şi astfel să se îmbogăţească cunoaşterea istoriei noastre recente cu cercetări din perspectiva urbanismului şi arhitecturii. Implicarea unor cercetători tineri, care au avut norocul să nu trăiască în epoca pe care o cercetăm şi care, desigur, sunt mai obiectivi decât putem fi cei care am lucrat în această epocă, va genera găsirea mijloacelor prin care turul proiectat să genereze cunoaştere şi nu ambiguitate. […]