Consacrăm aceste pagini ale rubricii 20 spre 21 criticii genetice metodă ce a făcut vogă în ultimii ani, mai ales în Franța, prea puțin cunoscută, însă, în spațiul românesc.
Ce ar mai fi de adăugat la microantologia de texte ce urmează și prin intermediul cărora ni se par bine definiți și termenii specifici și aria de acțiune a amintitei metode critice?
Dincolo de faptul că, sub semnătura lui Pierre-Marc de Biasi, ediția din 1988 a Encyclopaediei Universalis consacră «Analizei manuscriselor și genezei operei» nu mai puțin de 10 pagini, privită într-un context cultural mai larg, ni se pare că metoda genetică se pliază acelui curent filosofic multiform pe care Christian Descamps (în Interrogations philosophiques contemporaines en France) îl numea «gândire singulară»; ea reunește interesul pentru elementul filosofic, pentru analiza comparativă și acordă, de asemenea, o atenție specială textului în sine, chiar dacă nu textul propriu-zis, ci manuscrisul este cercetat ca «spațiu de creație». După opinia lui Pierre-Marc de Biasi, raportul «sacralizant» dintre text și glosă a dat naștere, în timp, științelor filologice preocupate să precizeze tot mai mult caracterul schimbător al textului.
Constituită ca o critică fondată pe creator, critica textuală (fie ea biografică, psihologică, psihanalitică, lingvistică, stilistică sau poetică, sociologică, socioistorică sau sociocritică) este «critica timpului 0 zero – al textului», în sensul că textul rămâne imobil, un obiect de studiu. Critica receptării va fi aceea care va trata textul în devenirea sa istorică, plasându-se astfel de partea destinatarului, adică a cititorului.
Trebuie făcută distincția între critica genetică modernă și ceea ce, până la începutul secolului XX, specaliștii numeau «geneza textului»; aceasta se ocupa de manuscrisele medievale și diversele lor variante, efortul constând în a stabili un «Ur-text». În critica genetică, obiectul de studiu nu îl mai constituie variantele, ci etapele succesive ale unui text unic. Ca teorie absolută, autosuficientă de cercetare a textului, critica genetică se opune criticii filologice numită «a genezei».
Structuralismul a dat naștere unei exigențe teoretice centrate pe imaginea spațială, neglijând totuși aspectul temporal legat de istoricul apariției textului. Cea care a răspuns acestei exigențe metodologice a fost critica genetică. Spre deosebire de poietică, al cărei obiect de studiu este opera pe cale de a fi creată, genetica studiază factorii generatori ai operei.
Critica genetică s-a confruntat ea însăși cu anumite capcane metodologice. Un prim risc a fost acela de a face din ciornă un text în sine și de a transforma, practic, această metodă critică ce se voia novatoare într-o nouă critică textuală cu o finalitate limitată. Era, de fapt, un alt mod de a confunda textul cu scriitura: «… Aceasta însemna confundarea operațiunilor genetice cu grile și coduri aparținând altor discipline: genetica nu este poetica aplicată ciornelor. Violența sau vidul, uneori timpul mort al ciornei se află într-un anume raport, așa cum am văzut, cu energia dorinței și a scriiturii, cu imprevizibilul semnificațiilor ce vor veni, iar a le interpreta doar ca pe un text sărac sau incoerent, ori pur și simplu neterminat, ar însemna să ratezi adevărul ciornei, căci ciorna nu este nici lucru desăvârșit, nici nedesăvârșit: ea este un alt tip de spațiu.» (Jean Levaillant, «Ecriture et génétique textuelle» în Ecriture génétique Valéry à luvre, Presse Universitaire de Lille, 1982).
Un alt risc a fost acela al tautologiei, al «iluziei finaliste» propuse de istoria literară tradițională, adică analiza ciornei în funcție de textul definitiv. Or, aceasta presupunea să uităm că «… geneza nu poate fi privită ca o constituire a unui traseu linear finalizat, ca o înlănțuire pozitivistă de cauze și de efecte, incapabilă să ia în calcul masa considerabilă de lateral și de inform în care cauzele și efectele se întrepătrund» (Ibid.).
Nu întâmplător, în antologia care urmează este inclusă analiza unui text de Paul Valéry. Ni se par evidente motivele pentru care metoda critică genetică a fost rapid considerată ca un instrument de lucru prețios în cercetarea textelor valéryene. Avem de-a face cu un scriitor al cărui program estetic se construiește pe noțiunile de neterminat, fragment, spărtură, chiar fractură la nivelul scriiturii. Scopul său exprimat limpede într-unul din Caiete era acela «de a desăvârși un text, dar de a nu îl încheia», de a realiza poiectul textului infinit. De altfel, acel corpus uriaș pe care îl constituie Caietele îl desemnează pe Valéry ca pe autorul unei utopii, aceea de a scrie «note în vederea unei stilistici experimentale». Afirmația îi aparține scriitorului Daniel Oster, care adăuga că autorul acestei adevărate «robinsoniade mentale» a practicat, de fapt, metoda genetică avant la lettre.