Fanii, ca și autorii ei împãtimiți, folosesc invariabil, invocând-o, un apelativ abreviat ca o parolã, nu lipsit de o anume complicitate afectuoasã: «Secolul».

Cred cã primul ei «nou început de drum» s-a produs în 1995, când revista a revenit spectaculos la viațã, dupã o dispariție de aproape trei ani. E meritul Fundației Culturale Secolul 21 de a fi reușit aceastã performanțã, ca și pe aceea de a-i asigura în continuare existența, în ciuda vicisitudinilor – nu mai puține, chiar dacã altele, decât cele cu care se confruntase în primele sale decenii de existențã.

Cred, de asemenea, cã echipa redacționalã a izbutit, în acești șase ani, sã integreze armonios elementele inconfundabile care țin de istoria prestigioasã a revistei, într-un program editorial modificat în mod deliberat pe mãsura imperativelor epocii.

Devenitã, practic, o altã publicație, și aflatã acum la al doilea «nou început de drum», când, din «20» devine «21», «Secolul» continuã sã se defineascã, în contextul periodicelor românești, prin simbioza dintre tezaurizarea valorilor culturale reprezentative, ca invariantã, și permeabilitatea fațã de elementul novator. Breșa produsã de acesta din urmã nu a presupus niciodatã o tabula rasa.

În sensul menținerii acestei opțiuni trebuie interpretat și faptul

cã Secolul 21 nu pornește cu numãrul 1, ci duce mai departe, integrând-o, zestrea Secolului 20.