La 1 martie 2015, Solomon Marcus va împlini o vârstă pe care cei ce-l cunosc o consideră incredibilă. Aceste rânduri sunt, înainte de toate, o urare sfioasă.
Fac parte dintre aceia, nu puţini, conştienţi că au şansa să fie contemporani cu unul dintre cele mai înalte spirite enciclopedice, într-o epocă în care informaţia a devenit copleşitoare. Mirarea, curiozitatea neobosită, avidă chiar — în accepţia lor filosofică — sunt chei ale inepuizabilei sale disponibilităţi pentru înţelegerea mecanismelor fundamentale de funcţionare a fiinţei umane: capacitate cognitivă şi spiritualitate laolaltă.
Concluziile analizelor lui Solomon Marcus, aşa cum afirma el însuşi într-o recentă conferinţă despre „Transcendenţa ca paradigmă universală“, sunt mai degrabă „întrebări şi ipoteze decât răspunsuri şi certitudini“, scopul lor nefiind să convingă, ci să dea de gândit.
Admirator declarat al lui Paul Valéry, Solomon Marcus întreţine, faţă de tot ce-l înconjoară, acelaşi viu „neastâmpăr al fiinţei umane“ care-l determină şi pe scriitorul francez şi pe matematicianul român să promoveze, programatic sau nu, o estetică sui generis a virtualităţii: facerea e privilegiată în defavoarea făcutului.
Domnul Teste —scrie Valéry despre celebrul său alter-ego — „ajunsese să descopere legi ale minţii pe care noi le ignorăm, ca să poată răspunde — sau mai exact ca să devină chiar răspunsul — la această întrebare: „Ce poate un om?“. „Que peut un homme?“, cu alte cuvinte cât de departe poate merge mintea omenească, îmi pare o fericită definiţie succintă pentru opera transdisciplinară a lui Solomon Marcus. Cum reuşeşte acesta să interiorizeze „proliferarea metaforică şi simbolică a ideilor“ care, spune tot el, „cunoaşte acum forme de o mare îndrăzneală“?
Rândurile mele sunt o urare entuziastă. Dintre numeroasele analize mereu surprinzătoare prin prospeţimea temei, ideii şi verbului, mă opresc la Singurătatea matematicianului, scrisă post festum ca discurs de recepţie în Academia Română şi rostită în martie 2008 în şedintă publică a aceluiaşi for. Insist asupra acestei excepţionale recapitulări-sinteză a unei opere şi a unei vieţi. Iată câteva subtitluri: „Polifonia textului matematic“, „Eşecul educaţiei matematice“, „O nouă provocare: poetica matematică“, „De la mituri la literatură şi la matematică“, „Cultura română, timidă în comunicarea cu lumea“, „Capacitatea formativă a matematicii vine din gratuitatea ei“. Ele sunt suficient de expresive pentru a exprima coabitarea empatică, amoroasă cu domeniul matematicilor pe care l-a îmbogăţit necontenit, infuzându-l transdisciplinar cu zestrea literaturii, lingvisticii, filosofiei. Ele sunt, în acelaşi timp, borne ale unui parcurs curajos dus uneori până la utopie; unele — „răni deschise“ de-a dreptul. Căci Solomon Marcus umblă fără scut şi za printre oameni, bătăliile lui ducându-se împotriva a tot ce presupune sclerozarea minţii. Prejudecata şi clişeul care ucid raţionamentul neinhibat sunt inamicii săi, fie că e vorba de instituţii sau de persoane.
