Adept al operei publicate ca unică referinţă pentru exegeţi, Doinaş s-a arătat mult timp indiferent, neglijent chiar, cu fazele de lucru intermediare, cu „şpanul“. Cei care au lucrat alături de el ştiu că obişnuia să recicleze hârtia de scris şi că-şi dactilografia textele noi pe verso-ul unor dactilograme abandonate din varii motive. Critica genetică, aceea care, cu tot mai multi adepţi în anii ’90, a acreditat manuscrisul ca profitabilă sursă de cercetare, îi stârnise o reacţie aproape ostilă: o găsea preţioasă, pierdută în detalii nesemnificative, ruptă de robusteţea adevăratei opere — cea asumată de autorul ei. După lectura câtorva culegeri de critică genetică, reacţia lui Doinaş fusese una vehementă, cu riscuri fatale pentru manuscrisele sale: „Sunt mai decis ca oricând să-mi distrug manuscrisele; nu vreau să umble viermii prin fecalele mele!“.
Din fericire, avea să renunţe la această idee. Cred că pot stabili, fără să greşesc, momentul în care şi-a schimbat radical decizia: în 1994, la invitaţia Institutului pentru studierea Textelor si Manuscriselor Moderne (ITEM), laborator al CNRS din Paris, Doinaş susţine pe 19 noiembrie o conferinţă despre „Limbajul ca voce impersonală“ — analiză comparativă a scrierilor lui Paul Valéry şi Friedrich Nietzsche cu ocazia comemorării celor 150 de ani scurşi de la naşterea acestuia. Conferinţa a avut loc la Biblioteca Naţională a Franţei, aflată atunci încă pe rue de Richelieu. Primit cu toate onorurile la Departamentul de Manuscrise occidentale, Doinaş a asistat şi la şedinta de lucru a echipei de cercetare „Paul Valéry“; se pregătea atunci, sub conducerea lui Nicole Celeyrette-Pietri, editarea la Gallimard a volumului VI din integrala Caietelor valeryene, dedicat „Atenţiei — ca musculatură a spiritului“. Filosofi, poeţi, cercetători lucrau împreună direct pe manuscris (privilegiu rar!) şi în prezenţa familiei Valéry. Câteva fotografii îl surprind pe Doinaş alături de fiica şi de nepoata marelui poet francez, dar şi singur, cufundat în lectura caietului-manuscris format registru. A fost, cred, momentul declicului. După acea dată, Doinaş începe să acorde vizibil o mare atenţie propriilor manuscrise.
În 1995, când continuam să lucrez în echipa de la ITEM pe textele lui Valéry, Doinaş mi-a încredinţat pentru câteva săptămâni un document important. Era caietul elevului „Şt. A. Popa“ din clasa „a VII-a literară“, în anul şcolar „1939–1940“. M-am grăbit să-l fişez şi, în cele ce urmează, voi relua din propriile mele consideraţii şi din fragmentele transcrise atunci. Aveam de a face, fără îndoială, cu un document preţios; valoarea lui consta în multitudinea temelor care se deschideau în faţa cercetătorului. Cu o splendidă caligrafie, adolescentul Ştefan Popa transcrisese acolo primele sale poeme, datate scrupulos şi însoţite de variante. Era menţionată, în dreptul fiecăreia, revista literară în care fusese publicată. Printre cele 148 de poezii se afla, fireşte, şi debutul său, deja cunoscuta „Optsprezece ani“ — în caiet sub titlul „Scrisoare de tinereţe“ —, cu precizarea detaliată: „Jurnalul literar, Iaşi, 13 Dec. 1939 — Nr. 50“.
Într-o secţiune distinctă se succedau traducerile din Musset, Baudelaire, Mallarmé, Louise Labé, Lamartine, precum şi din câţiva romantici minori.
Dar marea surpriză o constituia a treia secţiune a caietului: la prima vedere, o proză în şase capitole intitulată „Viaţă pierdută“. Era scrisă la persoana întâi, debuta la timpul prezent alunecând treptat către registrul evocator. Era limpede că autorul dorise iniţial să scrie o proză de ficţiune, dar, rând pe rând confiscat de impactul prezentului şi furat de plăcerea de-a surprinde întocmai evenimente şi personaje care-l marcaseră, conducea textul dinspre ficţiune către autoreferenţialul diaristic sau memorialistic. Fraza încărcată metaforic din prima secţiune/capitol lăsa loc dialogului viu, pentru a căpăta în final un accent dominant evocator. Caietul-manuscris era important tocmai pentru că strângea laolaltă, in nuce, toate direcţiile în care avea să se consacre nu peste mult timp scriitorul Ştefan Aug. Doinaş: poetul şi traducătorul, dramaturgul şi prozatorul. Chiar toate? Forma de jurnal pe care o îmbrăcau multe pagini din „Viaţă pierdută“ nu avea să se mai regăsească la scriitorul de mai târziu; în mod explicit, ea va fi nu doar absentă, ci chiar respinsă programatic, iar un text precum „Micro-Jurnal anti-jurnal“, publicat în 1992 (în Măştile adevărului poetic, Cartea Românească, p. 319–331) trebuie privit mai curând ca un exerciţiu demonstrativ şi excepţia care confirmă regula. Dincolo de motivaţia politică si existenţială, Doinaş respinge programatic scriitura diaristică, de pildă în acest poem de senectute — „Omul care nu ţine jurnal“ (în Arie şi ecou, editura Dacia, 1992):
n-am scris/ şi n-am să scriu nicicând/ la sfeşnic/ jurnal:/
de ce să fragmentez sublimul?//
beau spirit/ locuiesc în har/ sunt veşnic/ stau singur/
ar în cele nevăzute/ treizeci de îngeri îmi aştern chilimul//
[…]