„În septembrie este Parisul cel mai frumos“, obişnuia să spună poetul Petru Cârdu prietenilor. La Paris mergeam de obicei toamna — eu pentru prima dată în 1985. În primăvara acelui an am făcut o vizită pictorului Milan Konjovic la Sombor. I-am promis marelui pictor, şcolit la Paris, că-l vom însoţi şi că vom participa la vernisajul expoziţiei sale, care urma să aibă loc în toamnă la Grand Palais. Această călătorie avea să fie un nou prilej de întâlnire cu vechii prieteni, dar şi ocazia de a-l întâlni pe Mircea Eliade.
La plecare m-am echipat cu un aparat de fotografiat performant împrumutat de la un prieten; s-a dovedit a fi o greşeală, pentru că nu m-am descurcat cu el şi pozele n-au ieşit prea bune. Abia când am făcut fotografiile acasă la Ionesco, pe care l-am vizitat după câteva zile de şedere la Paris, începusem să mă pricep cu adevărat. Aveam să cumpăr acest aparat de fotografiat de la prietenul nostru, ca să pot arăta cunoscuţilor „aparatul cu care i-am fotografiat pe Cioran, Eliade şi Ionesco“.
Întâlnirea noastră cu Mircea Eliade a fost înlesnită de criticul literar I. Negoiţescu. Petru şi Nego se cunoscuseră prin anii ’70, la pensiunea cu meniu dietetic de pe Calea Victoriei unde amândoi, suferinzi de ficat, luau masa de prânz. Constataseră mai târziu că au prieteni comuni: Doinaş, Ţoiu, alţii. În arhiva lui Petru am găsit o scrisoare a lui Nego, în care acesta îl recomanda pe soţul meu lui Eliade. Din ce motive scrisoarea n-a mai fost trimisă, nu ştiu, dar presupun că recomandarea lui Nego fusese făcută telefonic. La scrisoarea lui Petru, Eliade a răspuns pozitiv: „Cu plăcere voi răspunde întrebărilor…“ Întrebările n-au fost trimise în scris, ci fusese stabilită telefonic o întâlnire pentru septembrie 1985. Prins în foarte multe proiecte, Petru n-a avut timp să formuleze întrebările acasă, sperând să facă aceasta în timpul zborului spre Paris.
În septembrie 1985, Petru era deja la treia vizită la Paris. Ştiam că la Eliade vom merge pe 14 septembrie, dar nu ştiam când vom merge la Cioran, pe care Petru îl cunoscuse deja personal şi care spunea de obicei „Anunţă-te când soseşti“. Odată ajunşi la Paris, Petru a început să dea telefoane: l-a sunat mai întâi pe Cioran, dar şi pe Robert Marteau şi pe Michel Deguy. Binenţeles, pe Eliade. „Cioran a spus să fim la el la patru.“ Petru iradia o bucurie molipsitoare. Nu-l văzusem de multe ori atât de strălucitor, de fericit. Îmi povestise deja de ani de zile despre cei trei mari scriitori: Cioran, Eliade, Ionesco, aşa că îi împărtăşeam întru totul entuziasmul. Vorbea despre ei cu enorm respect, cu deosebită căldură, ca despre fiinţe foarte apropiate şi dragi. Cred că nu exagerez dacă spun că îi iubea ca pe nişte părinţi.
Ca să ajungem la Cioran, luăm metroul de la Place de la République. Ajunşi în cartierul latin, Petru găseşte repede strada Odéon. La colţul străzii cumpărăm flori pentru doamna Simone Boué. Petru alege o floare exotică, de un alb–roz, ceva asemănător orhideii, dar cu mult mai mare. Deşi eram convinsă de bunul gust a lui Petru, m-a uimit alegerea. Vânzătoarea a recunoscut că puţini erau aceia care cumpărau acea floare. Am luat-o spre rue d’Odéon. Cioran ne aştepta în stradă. L-a îmbrăţişat călduros pe Petru, iar eu, de emoţie, abia mai reuşesc să întind mâna. Cioran ne spune că e stricată uşa automată în bloc şi n-a vrut să ne lase să aşteptăm până ar fi coborât să deschidă. Delicateţea gestului m-a impresionat atât de mult încât l-am simţit din prima clipă foarte apropiat.
Doamna Simone este impresionată de floarea exotică. Pentru Cioran pregătisem cadoul tradiţional: „Şlivoviţa“, ţuică din prune, faimosul brend al Jugoslaviei din acel timp. Şi doamna Simone Boué se bucură de licoarea adusă de noi, chiar mai mult decât Cioran. Am ajutat-o pe să pună floarea în vază, pe o măsuţă de sub fereastră, apoi, am ieşit amândouă pe terasă să-mi arate florile, nişte trandafiri japonezi cu câteva flori de un roşu aprins. În cameră ne aştepta masa plină de bunătăţi: câteva feluri de salam, roşii minuscule, brânză, vin, prăjituri. Noi două ne continuăm povestea noastră. Doamna Simone a avut mâna dreaptă fracturată şi eu îi dau sfaturi pentru exerciţii de recuperare. Îmi spune că-i prind bine sfaturile, pentru că acolo medicii sunt foarte scumpi. De câte ori un sfat al meu i se pare interesant şi de folos, i-l împărtăşeşte lui Cioran. Atmosfera este plăcută, caldă, prietenoasă. Povestim de toate, trecem de la un subiect la altul şi trei ore şi jumătate trec cât ai bate din palme. N-am urmărit discuţia lui Cioran cu Petru, dar la un moment dat, Cioran l-a sunat pe Ionesco, i-a povestit despre noi şi i-a spus că am vrea să-l vizităm. Ionesco are chiar atunci o echipă de televiziune la el, dar ne va primi miercuri, a patra noastră zi de şedere la Paris. Cioran ne spune, vorbind despre Ionesco „este un om bogat, nu ca mine… o are şi pe Marie France, o fiică minunată…“. O spune fără regret, fără resemnare, doar cu mândria celui care-şi laudă aproapele. Plec impresionată de modestia în care trăieşte Cioran, vizibilă încă de la intrarea în casă. Am senzaţia că mă aflu într-un loc sfânt.
Era deja noapte când ne-am întors la hotel cu taxiul, încântaţi de primirea călduroasă. Am vorbit mult despre Cioran până ne-a copleşit somnul.
17 septembrie, o zi noroasă. Petru nu este încântat de perspectiva unui tur al oraşului cu autobuzul, dar, la insistenţa mea, mă însoţeşte. Absorbită de frumuseţile ce mi se perindă prin faţa ochilor, din când în când îmi întorc privirea spre Petru şi de fiecare dată ochii cad pe agenda cumpărată în ziua sosirii, şi pe care e imprimat „douceur de l’écriture“.
În Piaţa Charles Dullin nr 4 mergem cu taxiul, care întârzie, şi ajungem nerăbdători la Eliade la 17 şi 15 minute. Nu pot nici azi să nu mă minunez de simplitatea, de modestia gazdei noastre. Eliade nu are nimic ceremonios, dar surâsul lui îţi încălzeşte sufletul şi alungă timiditatea celui nou venit. Mi-l face dintr-odată apropiat, nu mai e un străin pe care-l văd pentru prima oară. Se scuză că soţia lui nu este acasă şi că ne serveşte doar cu ciocolată şi apă. Dacă vrem cafea, mă roagă să o pregătesc eu la bucătărie, pentu că are mâinile bandajate cu suporturi pentru artrita care-l necăjeşte. Îl convingem că şi ceea ce ne-a oferit e prea mult. Masa de lucru este arhiplină. Ne arată caietele pline cu însemnări de jurnal.
Îi spune imediat lui Petru că i-a citit cartea de poeme Pronume. Îi place mai ales poezia „Expediţia vânătorească“, dar şi altele…
Mai întâi, m-a uimit debitul lui verbal extraordinar. Provocat de Petru, vorbea de parcă ar fi ţinut o conferinţă despre celebrul trio de la Paris. Acceptase apoi să înregistrăm o parte din acest dialog. În faţa magnetofonului, Eliade era puţin inhibat, altfel decât la începutul vizitei. Ne spune că-şi pierde flexibilitatea mâinilor din cauza artritei, că, în urma tratamentului cu aur, se simte slăbit. Glumeşte, râzând: „Marx avea dreptate să nu iubească aurul…“. Eu fac câteva fotografii, timid, nu cumva să deranjez convorbirea. Îi admir camera de lucru. Peste tot, cărţi aşezate una peste alta, pe podea, pe rafturi. Pe canapea observ trei, patru perinuţe cu motive tradiţionale româneşti, aproape la fel ca acelea pe care le cumpărasem pe Lipscani, la Bucureşti şi pe care le făcusem cadou rudelor din America. Perinuţe asemănătoare văzusem şi la Cioran, pe canapea. Covorul din cameră era unul minunat, şi el cu motive româneşti. Aceste câteva obiecte, dar mai ales cele rostite în timpul dialogului cu Petru, mici confidenţe „printre rânduri“ mi-au lăsat impresia că nostalgia după locul naşterii e vie şi în sufletul lui Eliade. Îi spunem că am fost la Cioran şi el se interesează, ca un bun şi vechi prieten de sănătatea acestuia. Desigur, răspunsurile sale la interviu — care a durat în jur de trei ore — m-au interesat mai mult. De exemplu, când a venit vorba de scriitorii români, am fost extrem de curioasă să-i aflu opţiunile. A spus că-i place Stănescu, că este mişcat de eforturile Gabrielei Melinescu de a face cunoscută opera lui Nichita. A spus că îi place Doinaş, deşi nu-l citise integral, şi Sorescu. I-a amintit pe Preda, D.R.Popecu, Breban, Sorin Titel. Când am auzit din gura lui că „poezia românească este o poezie mare“ m-am bucurat pentru că asta nu auzisem nici la Bucureşti, nici la Belgrad. Cred şi azi că Eliade a avut dreptate. Consideraţiile lui nu plătesc tribut nici nostalgiei şi nici patriotismului.
În zilele următoare, când ne-am întâlnit cu Robert Marteau şi, apoi, cu Michel Deguy, am repetat aceste cuvinte ale lui Eliade. Amândoi erau interesaţi să le vorbim despre Eliade.
Eliade şi Petru au vorbit apoi, îndelung, despre Brâncuşi, despre Coloana infinită, pentru că Petru tradusese această piesă a lui Eliade. Câţiva ani mai târziu, prin 2000, Petru a pus în scenă piesa cu trupa Teatrului Profesionist Românesc din Voivodina, al cărui director artistic era. Eliade ne-a invitat să revenim joi, ca să-i dea lui Petru câteva cărţi noi. În agenda „doucer de l’ écriture“ sunt schiţate trei „întrebări pentru joi“. Când arhiva Petru Cârdu va fi pusă la punct, voi putea cu siguranţă să spun şi care au fost răspunsurile. Petru a mers singur în aceea zi la Eliade, eu urma să mă întâlnesc cu rudele bunicii mele, pe care nu le văzusem niciodată.
A cincea zi de şedere la Paris este senină, cu mult soare. Mergem la Ionesco cu metroul. Suntem foarte emoţionaţi. Ne primeşte Doamna Rodica Ionesco, cu un zâmbet vesel pe buze. Ne conduce în salon, unde, într-un fotoliu ne aşteaptă Ionesco în pijama şi halat. Am înţeles că este cam bolnav, dar că a dorit totuşi să ne primească. Nu pot să spun nici azi care dintre cei doi soţi m-a fascinat mai mult în acest cuplu armonios: păreau născuţi unul pentru celălalt. Doamna Ionesco avea o simplitate şi o inteligenţă de admirat iar, despre rapiditatea mişcărilor cu care aducea câte o carte sau revistă cerută de maestru, pot spune că era parcă un înger ce zbura prin casă. Devotamentul ei era evident de la prima vedere. La constatarea mea că au o casă frumoasă, Doamna Rodica m-a invitat să mi-o arate. Sumedenia de opere de artă m-a făcut să cred că mă aflu înr-o galerie de artă, iar când am stat în faţa unei lucrări de Joan Miró, nici nu ştiu de unde am găsit curajul să întreb dacă pot s-o fotografiez. Doamna Ionesco m-a încurajat aşa că am prins mai multe imagini cu aceste opere de artă şi cu interiorului locuinţei. Am vorbit româneşte şi am avut impresia că asta le face plăcere. În timp ce mergeam prin casă, Doamna Rodica mi-a lăudat vestimentaţia. „E un costum croit de mine cu material cumpărat la Bucureşti de Irinel Liciu“ — i-am mărturisit eu; (pe vremea aceea, Irinel şi cu mine ne molipsiserăm reciproc de „stilul Burda“ şi ne confecţionam singure haine din materiale pe care ni le făceam cadou una alteia). „Mare balerină, — a spus doamna Ionesco — n-a fost alta mai mare ca ea!“ Şi totuşi, dacă cineva m-ar întreba azi cine m-a încântat mai mult în acea zi, marele dramaturg cu ironia şi umorul său înnăscute, sau doamna Ionesco cu prezenţa ei de spirit, fidelitatea şi afabilitatea cu care se străduia să-i fie utilă marelui scriitor, mi-ar fi greu să răspund. O revăd aducând o carte, a doua, a treia… Atmosfera casei Ionesco în după-amiaza aceea părea dominată de Doamna Rodica Ionesco.
A doua zi urmează să ne vedem cu scriitorul Robert Marteau, care ne ajută să rezolvăm o parte din obligaţiile lui Petru faţă de redacţia postului de radio Novi Sad. După-amiaza o petrecem în apartamentul poetului Michel Deguy, unde Petru îi ia un interviu. Ne mai rămân două zile de colindat prin Paris, dar Petru le petrece mai mult prin librării.
În ziua întoarcerii, cu mai puţin de o oră înainte de plecarea spre aeroport, ne numărăm banii rămaşi. Avem mai mult de o sută de franci cu care putem cumpăra o carte despre Brâncuşi găsită de Petru în librăria FNAC.