De fiecare dată când este vorba de arhitectura perioadei comuniste am un sentiment inconfortabil, pentru că de fiecare dată am senzatia că discuţiile se transformă într-un proces. Mă gândesc că povestea vine de prin 1992 când, la un colocviu organizat de NEC, arhitecţii de acolo — era şi domnul Lascu de faţă — au fost înmărmuriţi de intervenţia foarte bruscă, brutală a unora dintre nearhitecţi, deci dintre „civili“, oameni de mare cultură de altfel, care au întrebat: la urma urmei ce a produs de calitate arhitectura în perioada comunistă? La care Ascanio Damian (mare arhitect al perioadei, rector emblematic al facultăţii), care era interpelat, a rămas fără răspuns; şi-a spus punctul de vedere de abia a doua zi, într-un mod nesigur şi relativ neconvingător.
Multe dintre „relele“ de pe timpul comunismului erau proiectate — fără prea mult discernământ, cred eu, dar nu chiar fără temei — asupra arhitecturii din acea perioadă. Era vorba despre o percepţie asupra arhitecturii fundamental diferită la arhitecţi şi la ceilalţi. (De aceea cred că este atât de important să se discute arhitectura înafara cercurilor profesionale.) Se intentase un proces arhitecturii, proces care mai durează încă şi care creează acel sentiment inconfortabil de care pomeneam. Sigur, acum şi aici nu este vorba de aşa ceva. Mai degrabă vom încerca să ne lămurim prin discuţii, să ne asumăm chestiuni care ţin de istoria nostră recentă (a arhitecţilor, dar şi a tuturor), istorie încă nescrisă (ori scrisă parţial) şi care ridică încă multe semne de întrebare.
Din punctul meu de vedere, important este cum se scrie această istorie. Ceea ce mă întreb în continuare. Răspunsul pe care îl am deocamdată este că o istorie a arhitecturii nu poate nega autonomia formelor, dar că formele sunt dublate automat de altceva, ceva fără de care formele nu s-ar fi putut crea şi nici trăi cu adevărat în acea perioadă. Pentru că a existat atunci o intimitate extraordinară între arhitectură şi politic, pentru că politicul a fost atât de prezent şi în forme atât de variate, multe dintre ele greu vizibile… E greu de spus şi rămâne de văzut cum se poate scrie această istorie. […]