Mă simt cumva un intrus printre cei care se ocupă direct de această revistă și fac față — cu succes, atâta vreme cât Secolul 21 există — obstacolelor (multe desigur) de care se poate lovi o revistă culturală în România actuală. Nu sunt nici măcar un colaborator constant al revistei, chiar dacă sunt totdeauna onorată să particip la vreun număr. Așa că nu eu ar fi trebuit să fiu aici; ar fi trebuit să fie Mariana Celac. Cum nu a putut veni, am să încerc să o suplinesc.
Sigur, am participat la acest număr special conceput pentru recentul Salon de Carte de la Paris; n-a fost decât privilegiul de a spune ceva despre arhitectul B. Ioanide din narațiunea Marianei Celac, un text la care țin imens și pe care îl consider excepțional. N-am să vorbesc însă despre el. Voi încerca să spun câteva cuvinte despre adevăratul motiv pentru care îndrăznesc să mă aflu aici. E vorba de dragostea veche pe care o am pentru această revistă, născută atunci când eu deschideam ochii spre orizonturile culturii și pe care o așteptam, liceeană fiind, cu înfrigurare; și știu că a contribuit la formarea mea. O veche prietenie pe care am cam trădat-o în ultimii ani, când m-a preocupat mai mult profesiunea și literatura de strictă specialitate. Încerc să repar puțin trădarea.
În presă s-a vorbit destul de mult despre succesul unor scriitori ale căror cărți au fost expuse la Salonul de Carte de la Paris. Aflăm însă foarte puțin despre succesul pe care l-a avut acest număr special și care vine, ceea ce mie mi se pare foarte important, în continuarea unei tradiții despre care aş vrea să spun câteva cuvinte.
Față de o carte de autor, o revistă culturală, oricât de cunoscută ar fi ea, este o publicație „anonimă“. Autoratul e împărțit ca într-o orchestră, pentru că revista este un fel de orchestră. Ea funcționează totdeauna în concert și strălucește prin calitatea soliștilor. Doar că, spre deosebire de un concert, unde dirijorul e vizibil, e cap de afiș, sau de un autor de carte, al cărui nume e pe copertă, revista nu e semnată. Numele directorului care o orchestreză, al celor care se ocupă de editarea ei, rămân oarecum în umbră, ascunse sub numele revistei. Deci este vorba de un soi de anonimat care trebuie reparat.
Anonimatul mai vine și din faptul că o revistă se repetă. Aceasta e condiția ei de existență și atunci ea intră sub anonimatul numărului. Pe de altă parte, de aici vine și o dimensiune aparte a revistei, care trece veșnic neobservată. Tocmai pentru că se repetă, revista capătă un fel de adâncime în timp pe care o carte nu o are. Un număr de revistă (nu vorbesc de conținut, vorbesc de fenomen) își poartă oricând propria istorie. El are în spate numerele anterioare, pe care se sprijină, și promite un viitor, pentru că e de presupus că lui i se vor adăuga alte numere. E de fapt o verigă într-un lanț; nu e niciodată cu adevărat independentă. Funcția ei este să lege permanent lanțul și e responsabilă de tăria și unitatea lui. Deci poartă o dublă responsabilitate față de prezentul său ca număr și față de tradiția și prestigiul ei ca revistă. Chiar dacă lanțul poartă în el și medalii — pentru că un lanț poate să fie simplu sau cu piese speciale — ele păstrează această funcție, să zicem de legătură, de continuitate. […]