Într-o perioadă de mari convulsii istorice, în anul lipsit de graţie 1943, cu puţin timp înainte de a se stinge, bolnav, lui E. Lovinescu i se adresează o scrisoare deschisă — publicată în ziarul Viaţa, condus de Liviu Rebreanu — în care criticul identifică un posibil act de identitate şi consacrare a unei noi generaţii de „apărători ai autonomiei esteticului“. Inspiratorii şi beneficiarii răspunsului încurajator al lui Lovinescu erau câţiva tineri intelectuali ardeleni, ale căror aspiraţii comune au determinat apariţia unei grupări literare cu un profil aparte în istoria literaturii române — Cercul Literar de la Sibiu. Semnatarii scrisorii — Victor Iancu, Radu Stanca, Damian Silvestru (Ion Negoiţescu), Eugen Todoran, Cornel Regman, Ovidiu Drîmba, Ion Oana, Ştefan Aug.-Doinaş etc. — exaltau idealul cultural lovinescian, opera şi activitatea celui care dăduse „stilul criticei literare“, contribuind la apariţia strălucitei pleiade G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu. Reverenţa tinerilor îl viza, explicit şi implicit, şi pe rafinatul educator al discernământului critic care a fost Titu Maiorescu. Elogiului postum închinat acestuia i se alătura omagiul, aproape postum, dedicat mentorului „Sburătorului“.
Scrisoarea cerchiştilor nu este o odă închinată lui Lovinescu, ci, aşa cum constata însuşi criticul în răspunsul său, o luare de poziţie fermă şi curajoasă împotriva imixtiunii agresive a politicului, etnicului şi a altor valori extraestetice în judecarea literaturii. Demersul, remarcabil prin francheţe şi onestitate intelectuală, are caracterul unei analize a literaturii din acea perioadă, dar şi a fenomenului cultural în diacronie, până la rădăcinile îndepărtate ale decalajului „noi — Occident“, pe care îl semnalase anterior şi Ibrăileanu şi din a cărui umbră ameninţătoare se nutrea idealul stringent de a alinia spiritualitatea românească la aceea europeană, de a accede la universalitate printr-un „cosmopolitism de înaltă ţinută estetică“. Obscuritatea, marginalizarea, provincialismul cultural erau resimţite de semnatarii scrisorii ca indicii ale unei crize de identitate, agravată în plus de proliferarea unui naţionalism factice, a sămănătorismului păşunist şi a „efervescenţei patriotarde“ întreţinute artificial de factori străini literaturii.
Singura soluţie a ieşirii din criză era impunerea unui tip de creaţie înalt estetic, eliberat de false autohtonisme şi care să răsfrângă „ideea pură a umanităţii“. Cerchiştii doreau, cu entuziasmul conştiinţei apartenenţei la o nouă generaţie, dar şi la o tradiţie cărturărească de venerabilă intelectualitate, să dărâme barierele regionalismului cultural, să reorienteze interesul către bun gust, rafinament şi urbanitate. Adresându-se unui critic cu incontestabilă autoritate, tinerii ardeleni dădeau dovadă de tact şi cuviinţă intelectuală: aşteptau ca maturitatea idealului lor să fie validată de greutatea cuvântului maestrului; visau să fie o generaţie model prin cultul valorilor perene, prin seriozitate, rigoare, cărturărie. „Spaima de a nu fi apteri“ i-a determinat pe aceşti scriitori care abia intrau în „arena“ culturală să se afirme energic, înscriindu-se în chip propriu în ilustra descendenţă maioresciană. Fiindcă sub figura lui Lovinescu se citeşte, în palimpsest, chipul sobru şi european al olimpianului spiritus rector al Junimii.
Textul „Scrisorii“ este riguros structurat — cuprinde patru părţi şi o secvenţă finală în chip de concluzie —, atestând o maturitate stilistică şi de gândire neobişnuită la nişte tineri care nu împliniseră, cu toţii, vârsta de douăzeci de ani. Pornind de la necesitatea ca literatura română să se sincronizeze cu marile valori ale culturii universale şi să-şi cucerească, astfel, un loc binemeritat în rândul marilor literaturi ale lumii, semnatarii mesajului recomandau depăşirea începuturilor „primitive“, de interes mai degrabă etnografic decât artistic, insistând asupra unei tranşante disocieri între planul politic şi cel cultural, creaţia spirituală trebuind să dea seama de valorile general umane şi nu de cele îngust colective. Această „eliberare spirituală“ se cere întemeiată, credeau autorii, pe valoarea estetică în sine.
Partea a doua a scrisorii sintetizează directivele maioresciene şi le evidenţiază contribuţia la configurarea edificiului lovinescian. În următoarea secvenţă este criticat Ardealul ca „patrie a sămănătorismului“, provincie culturală în care forme desuet- naţionaliste trumfau încă asupra veritabilei valori artistice. Această atitudine a generat numeroase reproşuri, nu toate lipsite de temei (replica lui D.D. Roşca, de exemplu), în condiţiile în care Ardealul fusese răpit României, în urma Dictatului de la Viena. Revoltaţi împotriva românismului cu orice preţ, cerchiştii susţineau că epoca mesianismelor se consumase şi că singurul drum spre marea cultură era urbanitatea în sens larg, edificarea unei literaturi clasice etc. Ironia lor viza „complexul de inferioritate al cărturarului ardelean, care vrea o cultură mai românească decât a celorlalţi fraţi de peste munţi şi de peste ape!“
Ultima parte a scrisorii este un elogiu al personalităţii lui E. Lovinescu, apreciind, cu magnanimitate, activitatea scriitorilor de la „Sburătorul“, celebrul cenaclu fiind considerat un „nucleu al vitalităţii spiritului“. Exagerată este situarea, pe acelaşi plan valoric, a prozei Hortensiei Papadat-Bengescu şi a romanului lui Dinu Nicodin, Revoluţia. În final, entuziaştii membri ai Cercului Literar de la Sibiu îl asigurau pe maestru că vor promova o „literatură deschisă“, cultivând-o conştient ca pe „o ramură tânără a spiritualităţii continentale“.
În volumul memorialistic Vitrina cu amintiri, Ieronim Şerbu menţiona efectul moral pe care „Scrisoarea deschisă“ a cerchiştilor l-a avut asupra lui Lovinescu. Trecând peste „gratitudinea personală“, criticul le-a oferit tinerilor ardeleni un răspuns principial şi grav, încurajându-le ideile, opţiunile, semnalând luciditatea şi responsabilitatea lor culturală care, spera el, aveau să-i recomande drept „a patra generaţie postmaioresciană“.
