Spre deosebire de alte comunităţi sau „cercuri“ literare constituite pe baza unui program estetic şi ideologic comun, de obicei cu scopul de a impune în spaţiul public o identitate mult mai puternic marcată decât a entităţilor componente, atunci când s-a format (prin 1992–1993), „grupul de la Durău“ includea personalităţi cu un profil bine conturat, precum Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Radu Florescu sau Nicolae Sava, poeţi deja consacraţi, care nu mai aveau nevoie de afirmarea în bloc spre a atrage atenţia. Acestora li s-a alăturat apoi, zece ani mai târziu, profesorul universitar Mircea A. Diaconu, critic şi istoric literar cu o excelentă reputaţie în breaslă. Lor li s-au alăturat, pentru o vreme, poeţii Doina Popa şi Liviu Ioan Stoiciu. E vorba, prin urmare, de individualităţi puternice, ireductibile la o formulă estetică sau ideologică unitară, ceea ce înseamnă că grupul s-a născut din spiritul viu şi dezinteresat al prieteniei care i-a legat pe unii de alţii într-o comunitate similară, metaforic vorbind, cu aceea desemnată de relieful accidentat al Ceahlăului, mai exact cu imaginea de ansamblu a vârfurilor ce ies în evidenţă din depărtare, înşirându-se de la nord la sud după cum urmează: Panaghia, vârful Toaca (1 900 m), vârful Lespezi (1 801 m), Bâtca lui Ghedeon (1 844 m) şi Ocolaşul Mare (1 907 m).
La astfel de asemănări cu semeţele alcătuiri geologice trimite chiar titlul recentei antologii (Turnurile Ocolaşului Mare, Editura Timpul, Iaşi, 2012), pe coperţile căreia autorii au selectat un pasaj sugestiv, de unde am cules şi informaţiile de mai sus, despre geneza bizarelor formaţiuni muntoase. Iată-l: „În lunga perioadă de sculptare, din marginile abrupte ale platoului au fost detaşate forme bizare ca Turnul lui Budu, Turnurile Ocolaşului Mare, Claia lui Miron, Căciula Dorobanţului, Detunata etc., iar apele pluviale, organizate în torenţi vijelioşi, au săpat în pereţii de stâncă jgheaburi adânci. În partea de bază a masei de conglomerate sunt cuprinse importante acumulări de calcar alb, în care se disting resturi de corali şi scoici, mici animale marine care trădează originea lor recifală. În relief, aceste calcare apar ca un şir de turnuri albe, de forma unor bastioane de cetate, situate pe latura estică a Ceahlăului, între Ocolaşul Mic şi Izvorul Alb. Cea mai masivă stâncă calcaroasă este Piatra cu Apă, în care se găseşte şi o mică peşteră, iar la obârşia Izvorului Alb se găseşte legendara stâncă Dochia“ (http//dordemunti.blogspot.ro. Postat de Ionuţ Crăciun).
Înţelegem acum parcă mai bine de ce, pe o altă copertă, stă scris că „naşterea Grupului de la Durău se pierde, cum ar spune junimiştii, în negura istoriei“, adică în mit şi legendă, pe vremea când Duhul Sfânt se purta deasupra apelor iar lumea nu se născuse încă. De am priceput eu corect, relieful descris de Turnurile Ocolaşului Mare, la origine modelat de voinţa divină, are menirea de a desemna aici configuraţia (estetică dar nu numai) a aşa-numitului „grup“ de la Durău. Nu voi încerca să determin cui îi corespunde fiecare din „turnuri“ în parte. Merită totuşi reţinută ideea, metaforic formulată, că demersul poetic tinde spre înălţimi, spre culmi, că poezia, asumată ca lirism pur, extatic, aspiră către înalt şi exprimă setea de absolut, năzuinţa de elevaţie la perihelie.
În calitate de unic critic al grupului (nici mai mult, dar nici mai puţin de atât), Mircea A. Diaconu mărturiseşte în preambulul antologiei că toţi cei cinci poeţi „fac din diferenţă liantul care îi uneşte“, criticul nefiind decât „un însoţitor care scrie numai cu speranţa că travaliul l-ar putea face să se cunoască mai bine şi să facă un salt“. Nu ştim de va fi făcut ori nu saltul scontat, însă la sfârşitul analizelor critice din prezentul op perspicacele exeget se vede nevoit să tragă aceeaşi concluzie, formulată de data aceasta în spirit ludic, la care ajunsese încă din volumul lui de debut (Poezia de la „Gândirea“), şi anume: „câţi poeţi, tot atâtea formule lirice“. Departe de a se descuraja în faţa unei asemenea constatări, Mircea A. Diaconu imaginează un foarte ingenios scenariu de „critificţiune“, cu citate din corespondenţa lui Caragiale care consemnează trecerea marelui dramaturg prin Durău şi proximităţile aferente, în scopul de a fixa cât mai convingător un spiritus loci specific, caracterizat prin înclinaţia către petrecere şi voie bună, dar şi către lene, către visare şi — last but not least — către poezie. Apoi, cum membrii grupului de la Durău sunt moldoveni cu toţii (element comun ignorat de criticul universitar), e limpede că, temperamental, cu toţii vor fi moştenit gena lirismului metafizic şi paseist, ilustrat în lirica românească de o tradiţie glorioasă, ce-şi află în Eminescu modelul ei absolut. Dar voinţa fiecăruia de a-şi edifica, bovaric, un stil original, cât mai individualizat cu putinţă, ne obligă să ţinem cont de particularităţi şi să semnalăm riguros deosebirile dintre ei. Avea dreptate Lovinescu să spună că personalitatea e rodul voinţei, şi nu al temperamentului. Aşa stând lucrurile, oamenii trebuie judecaţi nu după ceea ce sunt de la natură, prin fatalitate biologică, ci după ceea ce vor ei să pară, modelându-şi deliberat, prin acţiunea liberului arbitru, o personalitate.
Primul care se evidenţiază eclatant e chiar criticul grupului, obstinat în a-şi construi un stil cât mai expresiv cu putinţă, în maniera ludic-livresc-intertextuală a postmoderniştilor. Reprezentant de marcă al generaţiei ’90, apropiat însă şi de optzecişti prin referinţele teoretice invocate frecvent şi prin temele comune de reflecţie (moartea autorului, sfârşitul istoriei, raportul text-existenţă, obsesia autenticităţii etc.) Mircea A. Diaconu trece în prezent drept unul dintre cei mai titraţi critici români de poezie, alături de Al. Cistelecan. Subtilitatea şi precizia chirurgicală cu care analizează de obicei textul poetic şi care i-au adus faima se verifică exemplar şi în cazul de faţă, în percutantele caracterizări făcute colegilor de grup. Cunoscându-le în amănunt opera, exegetul îşi permite aici un mic exerciţiu de virtuozitate hermeneutică. Astfel, după ce prinde în două trei fraze trăsătura dominantă a liricii fiecăruia dintre poeţii antologaţi, Mircea A. Diaconu atribuie în mod fantezist caracterizările acestea câte unui critic ori teoretician celebru, nu fără a sugera că există o profundă afinitate între metoda interpretativă şi configuraţia estetică a operei poetice vizate. Textul cere el însuşi interpretarea adecvată.
Ca atare, exegetul cel mai potrivit pentru lirica semnată de Adrian Alui Gheorghe — neoromantică, discursivă, încărcată de simboluri culturale şi de scenarii epico-dramatice — i se pare a fi Nicolae Manolescu, căruia îi reproduce ingenios şi exact stilul critic: „Poezii în apărarea poeziei (dat originar al fiinţei), scenariile lui Adrian Alui Gheorghe reconfirmă natura sa structural romantică, chit că e vorba de un romantism trecut prin cultură“. Despre Cassian Maria Spiridon cel mai competent ar putea scrie, dată fiind natura simbolic-arhetipală a discursului său poetic, semioticianul Umberto Eco: „Odată cu poezia lui Cassian Maria Spiridon, spiritul insurgent — se ştie că poetul este unul din iniţiatorii revoluţiei române la Iaşi — îşi alătură nu numai vitalismul, ci şi melancolia. Fiară melancolică, poetul trăieşte cu o intensitate livrescă şi trăieşte cu o pasiune vitalistă. Tocmai de aceea, greu de stabilit graniţa dintre viaţă şi cărţi. Din Poetica lui Aristotel, Cassian Maria Spiridon ar fi citit doar capitolul despre tragedie“. Lirica elementară a lui Nicolae Sava reclamă recursul la critica profunzimilor, inaugurată de Jean Pierre Richard: „Nu vom înceta să pledăm pentru poezia lui Nicolae Sava. Vers esenţial, echilibru fragil între mimare şi traumă, voce care-şi strigă, mută, singurătatea“. Despre Radu Florescu, poet care celebrează elementaritatea naturii în maniera unui imagism cu nuanţe expresioniste ar trebui să se pronunţe Roland Barthes (mai exact: ultimul Barthes, cel din La chambre claire): „Cu sufletul rămas în tărâmul teluric al munţilor, Radu Florescu îmi aminteşte de marii vizionari — pe jumătate mistici, pe jumătate hedonişti — pentru care nimic nu e mai real decât vidul“. Iar despre Gellu Dorian vorbesc „Julia Kristeva — sau poate Tzvetan Todorov“, dar nu în calitatea lor de structuralişti, membri ai grupării de la Tel Quel, ci în calitate de reprezentanţi ai intelighenţiei bulgare, care participă la viaţa comunităţii scriitorilor din propria ţară: „L-am cunoscut pe Gellu Dorian la Balcic, unde revenisem pentru o conferinţă despre balcanism. Pare-mi-se că era cu un grup de prieteni, nedespărţiţi. A luat atunci un premiu important de poezie. I-am apreciat scrisul obsesiv, născut din pasiuni devastatoare, stins însă, şi conştiinţa sa morală, neiertătoare şi purtată, ca pe un stindard, la vedere“.
Numai despre Vasile Tudor, invitatul antologiei, îndrăzneşte Mircea A. Diaconu să se pronunţe în nume propriu, precizând că procedează astfel deoarece autorul în cauză, debutant la cincizeci de ani, nu a izbutit (deocamdată!) să cucerească faima internaţională — asemeni celor din grupul de la Durău, desigur, despre care (nu-i aşa?) ar fi putut scrie fără jenă, am văzut deja, Manolescu, Eco, Barthes, Todorov, Kristeva sau atâţia alţii, de acelaşi calibru. Lăsând totuşi joaca deoparte, criticul antologiei îşi intră finalmente în rol şi-şi face treaba cum scrie la carte, dezvoltând în câteva ample comentarii succintele caracterizări de mai sus, de data aceasta fără a-şi mai camufla, ludic, identitatea. În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să-i îngân percutantele observaţii critice şi să aleg, la rându-mi, versurile preferate.
Nemţeanul Adrian Alui Gheorghe este nu doar poet, ci şi doctor în filologie, un intelectual aşadar, iar asta se vede în poezia lui, dominată obsesiv de reflecţia privind autenticitatea/ impostura literaturii. Pierzându-şi ingenuitatea, poetul se îndoieşte mereu de sine şi de utilitatea propriei îndeletniciri. La ce bun, atunci, poezia? Iată cum îşi pune el întrebarea în acest splendid poem pe care nu m-a răbdat inima să nu-l citez integral: „A murit un om care îmi citea poeziile./ Mi le căuta în reviste./ Mă suna de fiecare dată/ când găsea câte un text de-al meu/ suspendat în boldul literelor.// Mă simţeam deseori stânjenit în preajma lui./ El ştia despre mine totul,/ cum totul spuneam în poezii despre mine.// Conversam despre lucruri străine,/ comune, dar amândoi ştiam că/ în subconştient ne leagă poezia// şi o oarecare suferinţă a inimii care pompează sânge/ pentru un întreg univers.// Într-o zi mi-a spus:/ —E adevărat că poeţii/ pot face transplant de suflete?// —E adevărat, am spus eu,/ poezia e luxul săracilor;// pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/ care îşi turteşte sfârcurile/ pe limba oricărui muritor;// îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strângă de gât;// Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura;/ mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile raiului/ pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvânt.// Acum a murit. Mă simt vinovat/ pentru că l-am dus cu vorba./ Poezia mea nu i-a dat viaţă veşnică./ Poezia mea nu l-a făcut să se uite ironic/ în ochii ultimei clipe şi să-i spună:/ nu ai nicio şansă să-mi explodezi în faţă,/ eu am atins cu un deget inexprimabilul.// Poate că în ultima clipă şi-a adus aminte/ de mine/ şi în minte sau în inimă/ i s-a înfipt o mare dezamăgire./ Ca un ac de viespe.// Am vrut să-i duc o floare la căpătâi./ Jenat de propriile mele versuri nu am făcut-o./ Floarea am lepădat-o la un colţ de lume./ Şi apoi am scris textul acesta.// Vai,/ mă duc şi pe mine însumi cu vorba“ („Poetul bătrân îşi declamă faima“, 2)
La fel de intens reflexivă este şi poezia lui Cassian Maria Spiridon, cu diferenţa că referinţa livrescă nu se mai lasă descifrată, ca la poetul nemţean, în ample scenarii parabolice, accentuat literaturizate. Citatul funcţionează aici în felul unui rezumat al întregului text, cu care intră prin urmare în dialog. Ca să dau un exemplu edificator, după un motto precum „Puţin îi trebuie omului şi nu multă vreme“ (Edward Young), avertizând asupra simplităţii ca filozofie de viaţă, poemul propriu-zis oferă într-un mod sui generis explicaţia extinsă a înţeleptei sentenţe morale: „am scris un tratat/ despre moarte/ despre esenţă şi gol/ un întreg decalog al iubirii/ un eseu despre frică/ o lucrare/ asupra nemuririi/ arătând încercarea pământului/ mişcările stelei/ le-am ars// cenuşa o beau/ dimineaţa şi seara/ ziua şi noaptea“ („Am scris un tratat“).
Cassian Maria Spiridon optează aşadar deliberat pentru o poezie „săracă“, austeră în toate privinţele, fără cuvinte de prisos, o poezie care vorbeşte mereu despre singurătate şi moarte, despre tragismul condiţiei umane, în stilul stenogramatic al ultimelor poeme bacoviene. Privind omul dintr-o perspectiva unui creştinism originar, ce exaltă puritatea sufletului tânjind către absolut, în căutarea harului, pentru a denigra, în contrapondere, trupul cel păcătos, supus eroziunii inexorabile ce sfârşeşte în moarte, poetul ieşean păstrează însă echilibrul între extreme, în acord cu estetica tragediei care prescrie constatarea unui conflict de nerezolvat, fără soluţie. Cassian Maria Spiridon nu dramatizează totuşi antinomia suflet-trup, cum se întâmplă de obicei, eludează momentul patetic al „marii treceri“, pentru a surprinde doar cadrul existenţial, acum pustiu, cu atmosfera specifică şi toate măruntele obiecte de care cel dispărut s-a înconjurat şi care mai amintesc de pasagera sa existenţă pe pământ. Ca în următorul poem, unul dintre cele mai emoţionante şi mai frumoase din întregul volum: „aceste unghii vor continua să crească/ şi după moartea mea/ aceste fire de păr se vor lungi/ încă mult timp/ după ce trupul/ nu va mai fi printre vii/ masa şi scaunul/ cărţile toate/ prin care mâinile au frunzărit/ vor fi la fel de prezente/ chiar când voi fi demult/ dispărut/ farfurioara/ cana de cafea/ după aşa îndelungă slujire/ îşi vor afla un alt stăpân/ sau le va-nghiţi lacomă/ uitarea/ cele câteva pipe/ prin care plimbam fumul/ amăgitorul/ vor rămâne cuminţi/ în rastel/ ca armele scoase din uz/ fără/ în veci/ speranţa unor lupte viitoare“ („Poem de constatare“).
Dacă Adrian Alui Gheorghe şi Cassian Maria Spiridon scriu deci o poezie cu vădite influenţe livreşti, primul resuscitând romantismul, celălalt expresionismul, modalităţi lirice anacronice reinventate în spirit postmodern, fiecare cu mijloacele de expresie proprii, ceilalţi trei poeţi din grup sunt parcă mult mai ancoraţi în realitate şi preferă discursul confesiv, autobiografic, subiectiv. Nici Gellu Dorian, nici Radu Florescu şi nici Nicolae Sava nu recurg la discursul impersonal al mitului, simbolului sau alegoriei atunci când scriu despre viaţa lor. La Gellu Dorian nota particulară o constituie paseismul, combinat cu o foarte originală atitudine combativă, de revoltă socială. De nu s-ar fi născut şi trăit la Botoşani, poetul cu inimă de moldovean blând ar fi devenit poate un beatnic militant, un hipiot decis să sfideze burghezul pentru a trăi cum îi place, aproape de natură, cu ţigara în gură, fericit şi liber ca pasărea cerului. Iată un fragment sugestiv dintr-un poem de adolescenţă: „Fumam liniştit în veceul liceului,/ pauzele de zece minute se lăsau cu tuse clătite cu frunze de/ pătrunjel,/ cea de douăzeci de minute ne intra în haine,/ încât ora dintre unşpe şi doişpe devenea un calvar,/ chilugi, scriam pe tabla neagră cu sângele nostru scurs prin cretă/ formulele lui Newton, algoritmi/ care ne scoteau ochii pe uniformele fetelor din prima bancă/ ale căror ecusoane îmi aminteau de Auschwitz/ iar turnul de la centrala termică fumega în cer/ toate ţigările ascunse în trupurile noastre/ de holtei insurgenţi// trestii iarna pe un lac îngheţat,/ sub sticla căruia citeam poezii în ochii lui Georg Heym“ („Trestii iarna pe un lac îngheţat“). […]