|n cele ce urmeaza, voi incerca sa reiau pe un alt palier o aventura mai veche, pe care tot Secolul 20 a publicat-o mai intåi in numarul dedicat Bucurestilor: anume aceea de a confrunta instrumentele uneia dintre cele mai coerente metode de a intelege arhitectura cea avånd la temelie filosofia lui Heidegger cu datele empirice ale unui spatiu care a suferit traumatisme si ma refer aici, de buna seama, la spatiul bucurestean. |n proces, ne vom ajuta de a) textele heideggeriene din Originea operei de arta (trad. Gabriel Liiceanu si Thomas Kleininger, Humanitas, 1995) si b) de ansamblul operei lui Christian Norberg-Schulz (notat in continuare CNS), dar mai cu seamade Genius Loci Towards a Phenomenology of Architecture (New York, Rizzoli, 1979). |n textul precedent am folosit o alta carte a sa mai recenta, Habiter (1982), care sistematizeaza cu o oarecare redundanta temele operei sale. Studiile anterioare, cele dintåi dedicate conceptelor pe care le introduce, au insa o prospetime ulterior pierduta si, de asemenea, prezinta avantajul ca putem decela in fragezimea lor sensuri nedezvoltate pe deplin de autor, sensuri care astazi par si ele cu folos in interpretarea arhitecturii.
Peste opera lui CNS a trecut deceniul postmodernist, poststructuralismul si, mai cu seama la noi o operatiune de descompunere a mediului edificat fara seaman in istoria contemporana. Toate acestea sunt de natura sa puna in criza o perspectiva a carei intemeiere presupune calm, devenire organica, a fi in pace cu lumea si cu spatiul propriei locuiri. Mai poate fi ea asadar de folos? Dar, pentru a ajunge sa raspundem la aceasta intrebare, la care vom putea da un raspuns provizoriu doar introducånd notiunea de intoxicare, va trebui ca in prealabil sa circumscriem si sa defi-nim pe acelea de loc si de geniu al locului.
Dupa ce vom comenta intoxicarea locurilor, vom sugera si posibile iesiri din marasm, consistente cu datele pe care filosofia ni le ofera. Vom putea deci oferi raspunsuri si, astfel, vom sugera celor care cred ca filosofia si teoria arhitecturii sunt intreprinderi intelectuale decuplate de la problemele «reale»ale arhitecturii ca, dimpotriva, o privire comprehensiva asupra acestui domeniu si cel putin asupra unei parti din problemele sale nu (mai) este cu putinta in afara nivelului de metadiscurs pe care il presupune teoria.
«Spatiul existential»
Spatiul in care locuim (dar«locuirea este modul in care muritorii sunt pe pamånt» Heidegger, «Construire, locuire, gåndire», op.cit., p.179) este pliat in doua: ce este si cum este perceput ca fenomen. 1) Pe de o parte, vorbim despre spatiul propriu-zis, dar, ne amintim de la Heidegger, nu este vorba despre spatium si atributul sau extensio, ci de Raum, de loc (loc natal, cel care da nastere casei), de pamåntul1 care se pro-pune in opera2; la CNS, spatiul este «organizarea tri-dimensionala a elementelor care compun un loc». 2) Pe de alta parte, vorbim despre caracterul, sau geniul acelui spatiu al existentei. CNS preia acest termen latin spre a ne avertiza ca orice loc are geniul sau, ingerul sau pazitor. Caracterul este definit de CNS ca fiind «atmosfera generala», care este proprietatea cea mai comprehensiva a oricarui spatiu trait (1979, 11). Caracterul este«modul bazal in care lumea este data», este o functie depinzånd de timp si, prin urmare, de anotimp, care schimba aspectul fenomenal al locului. Dar, din aceleasi motive, CNS crede ca lumina este aceea care conditioneaza caracterul si, in raport cu materialele si forma sub care se prezinta locul (sau casele de pe el), dimensiunea verticala a spatiului (axa lui calitativa) raspunde intrebarilor urmatoare: 1) cum sta cladirea pe pamånt si 2) cum se inalta ea catre cer. Caracterul este un atribut al zidirii, intrucåt depinde de modul in care lucrurile sunt facute si de aceea «este determinat de realizarea tehnica („zidirea”)». Aici ne aflam cu argumentatia in punctul in care trebuie sa observam ca locurile naturale nu pot avea caracter, ceea ce leaga din nou demonstratia lui CNS de observatiile lui Heidegger din Originea operei de arta privitoare la caracterul de artefact al acesteia, in opozitie asadar cu frumosul
natural.
Spatiului (1) ii este proprie orientarea, fiind vorba despre o raportare permanenta la centri si o deplasare pe vectori orientati in raport cu acei centri un cåmp perceptual, un spatiu «concret», departe de indepartarea abstracta pe care o presupune geometria euclidiana. |n schimb, caracterului ii este proprie identificarea. Arhitectura concretizeaza, densifica datele spatiului existential, este cea care amplifica (ar trebui si poate sa o faca) atributele potentiale ale acestui «dintotdeauna/deja»(Heidegger) care este* pamåntul amplasarii sale3. |n acest fel, ea face vizibil geniul locului. Mai mult, arhitectura poate cuantifica si, apoi, transmite altundeva respectivul caracter. O face prin intermediul motivelor (motifs sau patterns); ele sunt intrucåtva algoritmarea caracterului unei «familii»de cladiri ce alcatuiesc un loc si, mai mult decåt atåt, «servesc la transpunerea unui caracter de la un loc la altul» (ibidem). Artefacte de felul operelor de arhitectura «explica mediul si ii fac caracterul manifest». Cu alte cuvinte, caracterul poate fi (i) dat il gasim deja infiripat intr-un loc unde urmeaza sa construim sau poate fi (ii) propus de noi acolo unde el nu exista inca.
Caracterul dat, la råndul sau, poate fi 1) pur si simplu vizualizat ca atare in stabilitatea sa (arhitectul construieste asa-zicånd «ceea ce vede»); 2) amplificat prin noua constructie, dar poate fi si 3) complementat, daca el este inca intr-o stare de ambiguitate, sau daca ii lipsesc anumite date spre a deveni cu hotaråre manifest. Trebuie precizate aceste lucruri privitoare la genius loci deoarece o trasatura esentiala a acestuia este stabilitas loci, crede CNS: daca geniul e prezent, el este totodata si stabil, in sensul in care el are capacitatea de a absorbi schimbarea inlauntrul limitei. Care sunt aceste «anumite limite», autorul omite sa precizeze, dar stim cu siguranta ca una dintre ele este uni-functionalitatea: «un loc care este potrivit doar pentru o anumita, unica destinatie va deveni curånd inutil» (ibidem). Diversitatea «functionala» a unui loc este asadar conditia esentiala a supravietuirii sale ca loc. Altfel, el va disparea o data cu spiritul sau. Este nevoie de un anumit grad de invarianta a proprietatilor unui loc pentru ca el sa isi poata pastra geniul.
Ce se intåmpla atunci cu un loc al carui «caracter»nu tine de invarianta, ci de schimbarea mereu violenta, mereu radicala a proiectelor sale de constituire? Este evident ca nu putem vorbi aici despre capacitate de absorbtie inlauntrul limitelor si, deci, nici de stabilitas loci. |n fapt, aberant cum suna, «djinul»unui loc precum Bucurestii pare a fi uciderea reciproca a geniilor succesive abia schitate, care nici nu apuca sa se infiripe. Numesc acest proces intoxicare a unui loc: intr-un loc intoxicat, co-exista, incomodåndu-se reciproc, semne disparate ale diferitelor stadii prin care a trecut acel loc, stadii care s-au inlocuit unul pe celalalt (incendiu, cutremur, bombardament, demolare). Daca, asa cum crede CNS, «orice loc ar trebui sa aiba capacitatea de a primi diferite continuturi», in cazul unui loc into-xicat, el plateste realitatea de a fi suportat violenta inlocuirii reciproce a atåtor proiecte divergente prin incapacitatea de a mai «spune» ceva celui ce ar veni sa il «asculte» in vederea inaugurarii, in fine, a unui caracter stabil. Locul intoxicat amuteste si cel mai adesea o face definitiv. Mutenia sa nu este mai putin violenta decåt bataliile duse acolo. Locul devine mai-
dan. El nu mai este un spatiu al ordinii, ci un topos al haosului. Starea de palimpsest (straturi peste straturi, calcane, fragmente) pe care atåt o lauda unii arhitecti ca fiind caracteristica principala a Bucurestilor este de fapt semnul incapacitatii de a sustine continuitatea si coerenta interna a unui loc. Un astfel de loc este, probabil, usor de observat ca devine obiect de interpretare predilect al deconstructiei urme, negatii, straturi divergente, cicatrici ale puterii dar inceteaza sa mai fie interesant pentru fenomenolog. Bucurestii sunt, din acest punct de vedere, mai interesanti pentru un teoretician al deconstructiei precum Peter Eisenman, care redescopera si flateaza in noua constructie cåt mai multe urme si stadii anterioare prin care a trecut situl (a se vedea coexistenta armurariei cu centrul de arte vizuale de la Wexner Center din Columbus, Ohio, sau casa veche plimbata pe sol spre a desena una noua, la extinderea Colegiului de arhitectura de la
Universitatea din Cincinnati, Ohio), decåt pentru un Kenneth Frampton care, dupa ce a scris ca este o inabilitate sa nivelezi un sit ondulat spre a construi case noi in loc sa folosesti potentialul acelui sit spre a-l terasa, a avut de venit la Bucuresti ca presedinte al juriului la Concursul international «Bucuresti 2000» si, in aceasta postura, a vazut cum Dealul Arsenalului a fost nivelat, iar pe el s-a construit, pårjolind situl anterior, Casa Republicii.
Este de observat ca fenomenologii se dovedesc incapabili sa judece locuri intoxicate si, mai cu seama, sa ofere solutii vindecatoare pentru acestea. Ideea de caracter al locului le oblitereaza perceptia. Noi stim, am afla-t-o pe calea experientei celei mai dureroase si mai ne-mediate, ca exista si caractere viciate, cum este cazul zonei «noului centru civic» bucurestean, sau al oraselor Romåniei. Cum ar trebui sa mai construim la }andarei, sau la Fetesti, sau la Slobozia, unde nu mai exista practic decåt blocuri de prefabricate de o uråtenie fara seaman? Ar trebui poate sa «flatam» «caracterul» acestui loc, asa cum e dat acum? Asa a parut sa creada ca fiind cu putinta juriul de la Bucuresti 2000: Casa Republicii, au decis onoratii membri condusi de Frampton, este un dat al locului si trebuie inclusa in orice solutie de vindecare a zonei. Asa se face ca nici una din variantele propuse spre jurizare nu a luat in considerare ideea interventiei asupra casei propriu-zise, camuflånd-o sau folosind un intreg arsenal de procedee compozitionale spre a intra in dialog cu un edificiu care este un unic, neintrerupt monolog.
Un loc intoxicat trebuie privit ca fiind rezultanta tuturor straturilor care il con-locuiesc la un moment dat si cu nici un chip nu trebuie inghetat in ultima dintre ipostazele in care el ne este dat. Probabil ca trebuie privit cu mai multa atentie la proiectele pentru Sarajevo ale echipelor de arhitecti deconstructivisti de felul lui Coop Himmelblau sau al lui Lebbeus Woods. Acesta din urma, apartinånd unei directii numite „deconstructia radicala»4, pro-pune marcarea cicatricilor lasate de bombardamente si alte drame pe casele respective si transformarea acestora intr-un soi de cancere care impånzesc in stadiile ulterioare intreaga constructie. Imaginea-cheie este aceea a ruinei, a unei ruine active, ca un virus care infecteaza instantaneu si transforma din mers, devoråndu-l, organismul pe care l-a infectat.
|n continuare, vom risca sa sugeram chiar unele posibile solutii practice privitoare la configurarea sau accentuarea caracterului vreunuia dintre fragmentele de oras care inca nu a fost cuprins definitiv de cancerul auto-distructiei, care ne macina nu doar la scara societala ci si, iata, la nivelul mediului edificat.
Studiu de caz: este posibila dezintoxicarea Bucurestilor?
Ne plångem adeseori ca Bucurestii nu au un caracter pronuntat, care sa poata fi definit ca atare, cuantificat si deci continuat in arhitectura noua? Cel mai limpede lucru care poate fi spus despre caracterul acestui oras este acela ca, in devenirea lui, diferitele proiecte concurente se inlatura unul pe altul prin violenta.
Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi insa autonomizat si accentuat printr-o cladire care ii flateaza datul natural. Putem invoca aici chiar exemplul oferit de Kenneth Frampton in textul sau despre «regionalismul critic» din 1982: un deal poate fi proiectat in doua feluri: intr-un fel prost, cånd dealul este nivelat (vezi Dealul Arsenalului) si pe el se construiesc case indiferente la relatia cu situl; si intr-un fel bun, cånd situl ondulat, dimpotriva, este flatat in datele sale na-turale, construindu-se pe el in terasa. Daca trebuie neaparat construit un turn, atunci bine pentru el si pentru contextul sau urban este ca turnul sa fie amplasat pe o inaltime, nu intr-o vale, astfel incåt sa fie perceput in sens ascendent, iar nu invers. Iata de ce, privind dinspre Calea Victoriei, turnul Bancorex este prost situat, intrucåt mare parte din efortul constructiv este investit in a aduce turnul la cota strazii; dimpotriva, privind dinspre Dåmbovita, turnul pare prea putin inalt, tocmai pentru ca amplasamentul i-ar fi permis o astfel de altitudine, dar nu este folosit.
Desigur, exista o multime de locuri in Bucuresti care indeplinesc atributele de mai sus, care toate trebuie insa reunite sub umbrela unui atribut care le subintinde pe toate: coerenta. Vom rememora insa faptul ca majoritatea comentatorilor asupra orasului vorbesc, la nivelul organismului urban, despre discontinuitate, fragmentaritate, eclectism. Bucurestii sunt un palimpsest. Ceea ce observam ca fiind trasaturi definitorii ale orasului nu sunt cu necesitate atribute dezirabile ale orasului asa cum trebuie el configurat mai departe. Cu alte cuvinte, sunt mai rare exemplele de locuri al caror caracter trebuie pastrat si intensificat (Bulevardul Magheru, consistent si coerent in structura sa de modernitate pre- si postbelica practic continua ca inaltime si, lucru rar pentru Bucuresti, chiar si ca expresie) decåt acele locuri al caror caracter trebuie completat cu ceea ce ii lipseste sau chiar schimbat de-a dreptul. Magheru este un exemplu tipic de zona al carei caracter s-a constituit prin inlocuirea violenta a celui anterior, asa cum
s-a petrecut si cu zona Lipscani-Calea Victoriei, unde orasul eclectic a dizlocat tårgul medieval fara rest.
Or, daca acest caracter exista acum, trebuie incetate sofismele de genul «caraterul Bucurestilor consta in agresarea periodica a diferitelor straturi care se succed violent». Nu se poate face cu seriozitate afirmatia ca orasul este un teren de batalie si ca acesta este un atribut dezirabil al orasului viitor. De la materiale la stil si de la aspectul tectonic la relatia cu lumina locului, Magheru reprezinta un LOC consistent si coerent, care trebuie conservat ca atare si unde interventiile punctuale trebuie cu necesitate sa respecte trasaturile deja agregate ale acestui loc: nivel de inaltime, front la strada continuu, expresie retinuta, consistenta materiala apreciabila (predominanta zidului plin in detrimentul golului de sticla, a opacului in detrimentul transparentei).
Aceste trasaturi trebuie cuantificate intr-un regulament pentru aceasta zona, care sa stabilizeze trasaturile locului pentru ca ele sa fie reproductibile in orice interventie ulterioara. De asemenea, orice asemenea regulament trebuie sa permita si un minim spatiu de joc, pentru ca, fiind un loc extrem de consistent, caracterul sau poate absorbi si o oarecare doza de abatere de la regula. |n nici un caz insa nu se poate pune problema unor cladiri de mare inaltime pe acest perimetru.
Magheru, ca si intreaga zona centrala, ar trebui probabil transformat in pietonal. Cu exceptia tramvaielor si troleibuzelor, a taxiurilor si a bicicletelor, a scuterelor, circulatia motorizata ar trebui expulzata in exteriorul inelului central, cu modificarile care rezulta de aici in ce priveste sistemele de parcare park & ride (parcaj pe perimetrul zonei protejate, in pretul parcarii intrånd si tichetul de transport in comun oriunde in interiorul inelului). |n afara de necesitatea protejarii centrului si a tuturor celor care il locuiesc / folo-sesc zilnic, asa cum se petrece deja in multe orase europene cu centru istoric, masura ar avea si caracter preventiv dinaintea afluxului urias de automobile care vor aduce in curånd locuitori ai cartierelor upper (middle) class de pe periferia si din exteriorul orasului catre locatii centrale, problema care se va adauga deja sufocantului trafic care traverseaza orasul prin centru.
Locul comun al Bucurestilor-oras-de-calcane trebuie de asemenea demontat. Peretii orbi care ne privesc de pretutindeni sunt semnul unei poli-tici urbane eronate: sub dezideratul unei continuitati de front viitoare, cladirile reale care se ridica sunt private de una, adeseori doua, fata de care devin cel mult suport de reclama, dar sunt cu siguranta un element de uråtire a imaginii orasului. De regula, cladirea de alaturi nu mai este demolata si inlocuita niciodata cu una pe masura primeia, preluånd astfel «reverenta» pe care i-au facut-o edilii si, mai in sila, clientul si arhitectul. Asa se face ca ramåne peretele orb, ca semn al unui mod de a privi orasul inadecvat adevaratei sale capacitati de a edifica continuu. Solutia? O politica de avizari realista, in care sa se permita cladirii care se inalta acum sa atinga plenitudinea relatiei sale urbane, lasånd pe seama cladirii viitoare, daca si cånd va fi ea edificata, sa rezolve la timpul respectiv chestiunile adecvarii sale la contextul existent atunci.
Discontinuitatea, fragmentarismul, eclectismul, asadar incoerenta urbana, reprezinta cu certitudine «caracterul»unui traseu de felul Caii Victoriei. |ntrebarea urmatoare este insa aceea daca este de dorit ca acest «caracter» sa fie pozitivat si deci continuat (cu constructii de inaltime variabila, eclectice / ambigue ca stil) sau daca nu cumva el trebuie compensat in ceea ce ii lipseste: continuitate, omogenitate, coerenta. Amplasarea de accente verticale destabilizeaza si mai mult un astfel de context; ea flateaza exact acel caracter al locului (i.e. incoerenta) pe care nu e de dorit sa il accentuam. Putem face referire la acel tip de diversitate buna, proprie unui cartier de tipul celui din jurul parcurilor Filipescu sau Ioanid, diversitate care, in mod paradoxal oarecum, se constituie in caracter al zonelor respective. Dar chiar si in aceste conditii, coerenta (caracter rezidential de standard ridicat, regim de inaltime si tratament al lotului, relatia cu strada si cu vecinatatile, prezenta spatiului verde) este esentiala, iar diferenta este redusa la tratamentul stilistic al fatadelor.
Cu alte cuvinte, ne aflam dinaintea unui alt tip de diversitate decåt in cazul Caii Victoriei. Calea Victoriei este terenul de infruntare a diferitelor straturi ale orasului, care par sa se deteste reciproc si, de aceea, din vreme in vreme unul dintre ele este victimizat pentru ca altul sa il inlocuiasca. Carnagiul care se petrece atunci cånd noul ia locul vechiului nu adauga nimic relevant contextului urban, ci il fractureaza si mai mult, facåndu-l si mai ili-zibil, tot mai greu de suturat la loc. Daca diversitatea nu este subordonata unei teme comune, integratoare, caracterul nu poate «lua loc» pe sit. Nu are vreme sa o faca. Incoerenta nu este o calitate nicaieri in organismul urban. Violenta grefelor si a implanturilor nu da ragaz si nici temei pentru configurarea unei identitati a acestei zone atåt de celebrate a Bucurestilor. Celebritate care nu se sustine si trebuie cu grabire corectata. Or, daca ambele tipuri citate mai sus de a diferentia cladirile sunt caracteristice Bucurestilor, pare evident, din perspectiva fenomenologica dar si din bun simt, ca diversitatea minima a zonelor rezidentiale amintite este de prefe-rat si de pastrat, in vreme ce discontinuitatea majora a Caii Victoriei este disfunctionala pentru oras si trebuie corectata.
Este, in cele din urma, o chestiune de «manipulare» de valori. |n nici o cultura serioasa atributele care nu deriva cu necesitate din intelesul clasic al simetriei (ordine, echilibru, ierarhie) nu sunt pozitivate. Concluzia acestui text imi pare a fi aceea ca, intr-un tesut urban de felul Bucurestilor, diversitatea este necesara, dar incoerenta este de evitat. Nu ne mai putem permite sa perpetuam acest proces de intoxicare a locurilor existentei noastre. Asta, desigur, daca ne pasa in vreun fel de ele, ceea ce, ma tem, påna in clipa la care scriu aceste rånduri, nu este deloc, dar deloc evident nici din partea autoritatilor, nici din partea «consumatorilor», nici la nivel de breasla din partea arhitectilor. {i asta in conditiile in care, in afara descompunerii «naturale», datorata saraciei si lipsei de simtire, asteptam veseli un nou cutremur devastator, care va nivela din nou terenul pentru inca un strat al intoxicarii…