Imagistica cu bogate referinţe „istorio‑grafice“ folosită de Ion Stendl în toate expresiile plastice care îi sunt familiare (pictură, gravură, desen de şevalet, artă murală, colaj‑obiectual) se recunoaşte prin excelenta invenţie şi surpriză a montajului figurativ. O primă utilizare a fotograficului este, aşadar, palierul reproducerii de iconuri consacrate. Scenariile dezvoltate în serii tematice sunt la Ion Stendl vise caleidoscopice ale muzeului său imaginar, mai precis ale clasicismului european cu baza piramidei în Renaşterea italiană. Stendl îi dedică lui Messer Buonarroti un important ciclu de desene dramatice, în laviuri colorate, cu torsuri masculine. Chipul genialului sculptor, redat cu intensitate fotografică, privind spre spectator, a fost punctul de interogaţie şi de memento al expoziţiei reprezentative din 2003 (Galeria Apollo, Bucureşti).
Fotomontajul originar din dadaismul berlinez asocia, pe lângă tăieturi fotografice, fragmente de tipărituri, scriere, fragmente de desen, gravuri sau picturi. Submina mitul creaţiei ex nihilo, instaurând mecanismul interpretării combinatorii a unei imagosfere culturale care foloseşte alte tehnici de generare a imaginilor decât cele tradiţionale. Dacă referinţele culturale cele mai înalte şi mai iubite de Stendl sunt Leonardo şi Michelangelo, în topul artiştilor fotografi artistul român l‑a desemnat prompt pe sulfurosul Joel Peter Witkin: fotografie scenarizată neomanierist. […]