Joachim Köhler îl desemneazã pe Nietzsche ca profet al voinței de putere. «Pentru a plãsmui o nouã aristocrație de supraoameni ar trebui sã începi cu o selecție și formare fundamentalã, artificialã și conștientã, în care «mișcarea democraticã» ți-ar putea servi ca «o nouã, sublimã alcãtuire a sclavagismului». Nietzsche visa la «uniuni sexuale internaționale care și-ar lua ca sarcinã selecționarea unei rase de stãpâni, viitorii stãpâni ai lumii o aristocrație nouã, grandioasã, sprijinitã pe cea mai severã autolegiferare în care filosofi adepți ai violenței și tirani ai artelor aveau sã se serveascã de o Europã democraticã [ ]». Pentru Nietzsche, «legea supremã a vieții» constã în «lipsa de compasiune pentru toate dejecțiile și deșeurile vieții» (Köhler 2000, 51 urm.). Nietzsche devine precursorul național-socialismului și al unei ideologii a rasei și a instituției Führer-ului. ªi nu se poate tãgãdui: Nietzsche vorbește despre o rasã de arieni (KSA 5, 264) și despre «bestia blondã» (KSA 5, 277); existã enunțuri care pot fi, de fapt, interpretate doar în tradiția darwinismului social (Zarathustra III, Despre tablele vechi și noi 22; KSA 4, 263). Dar dacã privim mai atent, constatãm cã problema creșterii, în sensul darwinismului ca teorie biologicã, joacã la Nietzsche doar un rol subordonat. reprezentarea despre cum poate fi plantat Supraomul în cãsnicie pentru a crea un trup superior, rãmâne vagã (KSA 4, 90), iar cãsnicia, pentru Nietzsche, respingãtoare.
Dar structura modelului sãu de Supraom poate fi doar marginal interpretatã biologic și este mult prea individualistã pentru a servi ca sprijin pentru o ideologie colectivã popularã. Acestea trebuie spuse nu pentru
a-l absolvi pe Nietzsche, ci pentru a înfãțișa limitele metaforelor creșterii biologice ce sãlãșluiesc imanent în ideea de Supraom. O naturalizare cuprinzãtoare a cunoașterii umane nu poate fi tãgãduitã (Irrgang 1993, 52-59) fiind deja formulatã ca program în scrierea sa de început: Despre minciunã și adevãr în sens extramoral (KSA 1, 873-890). Tot astfel, naturalizarea cuprinzãtoare a moralei (Irrgang 1998, 70-74) interzice o eticã și duce la consecințe care nu pot fi denumite nicidecum umane. În ciuda lecturii lui Spencer și Darwin nu are, însã, loc o dezbatere mai amãnunțitã a teoriei despre mutație și selecție. Noțiunile de mutație și selecție sunt la fel de puțin explicate ca și noțiunea de rasã. Dar aceste noțiuni nu necesitã, în cazul lui Nietzsche, o explicație fundamentalã, pentru cã în ultimã instanțã sunt de o însemnãtate subordonatã pentru modelul Supraomului. Cel târziu începând cu anii 40 ai secolului trecut, de fapt de la începutul anilor 30, devine tot mai limpede cã reprezentãrile despre moștenirea geneticã sunt foarte inexacte, atât la Nietzsche cât și în darwinismul social, în eugenie și în igiena raselor de la începutul secolului XX. Cu atât mai interesantã este revenirea reflecției privind naturalismul lui Nietzsche în antropologie, în cadrul centrãrii ei pe Supraom, la început de secol XXI, în Orient și Occident …