În ultimii ani, s-a căscat o prăpastie între sensibilităţile şi filozofiile europeană şi americană, care, după toate aparenţele, îi conduce pe foştii parteneri politici şi filozofici pe traiectorii politice divergente şi potenţial opuse. Numeroase cărţi, mergând de la unele erudite la altele populare, pun în contrast o Europă din ce în ce mai cosmopolită şi mai pacifistă cu o Americă tot mai belicoasă şi mai naţionalistă (sau patriotică). Fie că sunt descrise la nivelul opiniei publice ca fiind la fel de diferite precum Venus şi Marte, fie că sunt articulate filozofic în sensul unui contrast între cosmopolitismul lui Kant şi realismul lui Hobbes, cele două mari unităţi politice occidentale par să se considere una pe cealaltă, din ce în ce mai mult, ca nişte apostate şi ameninţări pentru viitorul civilizaţiei apusene. Niciodată în cele două secole de relaţii între aceste două puteri occidentale nu a părut sciziunea filozofică dintre ele mai largă.

Divergenţa dintre cele două entităţi politice este centrată pe chestiuni care converg, în linii mari, în zona meritelor relative şi a caracterului necesar al particularităţii şi universalităţii sau, în termeni mai politici, în zona patriotismului şi a cosmopolitismului. Acesta din urmă — pornind de la o tradiţie liberală inaugurată de stoicism şi de Kant — pune accentul pe arbitrariul diferitelor grupuri umane, pe demnitatea fundamentală, egală, împărtăşită de toţi oamenii, indiferent de unde ar fi ei, şi pe angajamentele moştenite sau chiar formulate opţional. Viziunea cosmopolită — formulată în ultimii ani şi susţinută de gânditori precum Martha Nussbaum şi Anthony Kwame Appiah — se referă la multitudinea de culturi, pe de-o parte, cu înţelegere, dar, în ultimă instanţă, nu ca fiind o formă de identitate care defineşte umanitatea în esenţa ei. Guvernările sunt în egală măsură arbitrare şi accidentale şi, cu toate că alcătuiesc nişte comunităţi umane cărora le putem datora o anumită loialitate, această loialitate este întotdeauna provizorie şi nu vreuna fundamentală. După cum spunea Nussbaum, „ar trebui să ne oferim loialitatea dintâi nu vreunei forma oarecare de guvernământ, nu vreunei puteri temporale, ci comunităţii morale constituite din toate fiinţele umane“. Iar loialitatea noastră fundamentală ar trebui îndreptată către „comunitatea mondială a dreptăţii şi raţiunii“. Asemenea susţinători ai cosmopolitismului cer o cooperare internaţională mai bună sau disoluţia, în ultimă instanţă, a statelor naţionale în favoarea unor entităţi globale din ce în ce mai vaste, ba chiar a ideii unui singur stat mondial de federaţii globale de state, guvernat de o singură entitate transnaţională.

În schimb, criticii acestei viziuni susţin un tip de politică mai particularizantă, mai legată de cultură şi bazată pe naţiune, care se potriveşte cel mai bine condiţiei umane. Asemenea gânditori insistă pe faptul că politica presupune în mod necesar angajamente şi loialităţi care prin natura lor sunt limitate la un anume popor dintr-un anume spaţiu. ei recunosc faptul că asemenea angajamente pot conduce la extreme periculoase, dar afirmă, totuşi, că numai prin intermediul unor asemenea loialităţi poate un popor să ajungă suficient de motivat, încât să îmbrăţişeze o concepţie a binelui comun. Mai mult decât atât, asemenea gânditori insistă că asemenea forme de devotament sunt, prin însăşi natura lor, limitate — oamenii sunt incapabili să iubească umanitatea în general. Ei păstrează o viziune „căzută“ sau imperfectă asupra firii omeneşti, drept care descurajează orice efort de concentrare a întregii puteri în tabăra unui singur agent global. Despre cosmopolitism, consideră că se sprijină pe o falsă concepţie asupra firii umane, ca fiind un efort de a anula o politică născută deopotrivă dintr-un acord comun şi îndelungat şi din dezacord şi de a o înlocui cu un set mai degrabă abstract de relaţii conceptuale civice (şi legale), precum şi prin guvernarea prin birocraţie şi prin instituţii legale. Gânditori precum Pierre Manent, Roger Scruton şi Jeremy Rabkin au criticat efortul de a substitui structurile politice naţionale cu nişte regimuri legale transnaţionale, ca fiind eforturi greşite de a „vindeca“ excesele particularului, care nu pot conduce decât la o maladie şi mai gravă — guvernarea de către elitele liberale şi un potenţial despotism mondial.

Astăzi, Europa întruchipează din ce în ce mai mult această aspiraţie cosmopolită liberală, în timp ce America încurajează angajamentele patriotice şi naţionale. Surprinzătoare la poziţionarea actuală este inversarea evidentă care a avut loc: nu cu mult timp în urmă, Statele Unite erau considerate naţiunea care întruchipa un crez universalist, iar Europa era definită ca un amalgam de culturi diverse, adeseori incompatibile. Progresiştii priveau angajamentul american faţă de „drepturile naturale“ — filozofia cuprinsă în Declaraţia de Independenţă americană, că toţi oamenii sunt creaţi egali şi înzestraţi cu anumite drepturi — ca pe o cale promiţătoare pe care putea fi depăşit un anume provincialism cu accente localiste, în timp ce conservatorii erau înclinaţi să suspecteze că un asemenea crez ar fi putut submina, în ultimă instanţă, angajamentele locale sau chiar pe cele naţionale. Pe scurt, mulţi credeau că America întruchipa tocmai orientarea către o filozofie cosmopolită şi universalistă, pe când Europa s-ar fi zis că era definită de o istorie, o cultură şi un naţionalism tradiţionaliste, inevitabil particularizante.

Temeiurile acestei inversări merită să fie studiate şi cercetate mai în profunzime (şi cu siguranţă au de-a face cu rolul militar conducător al Americii în preajma şi în timpul Războiului Rece şi cu experienţele oribile prin care a trecut Europa în cele două războaie mondiale). Unul dintre vizitatorii europeni ai Statelor Unite — englezul G.K. Chesterton — a fost în mod special fascinat de aspectul religios al regimului american, trăgând în final concluzia celebră după care crezul universalist al Declaraţiei de Independenţă făcea din America o „naţiune cu sufletul unei Biserici“. Dar Chesterton a subliniat şi puternicul patriotism al americanilor, oprindu-se, într-un text pe care l-a scris ca urmare a călătoriei sale din 1922 peste Ocean — intitulat Ce am văzut în America —, tensiunea observabilă în miezul crezului universalist american şi sentimentul profund al naţionalismului care-l caracteriza. Ca un englez conservator ce era (şi nu vreun european auto-declarat), Chesterton ar fi trebuit să fie dispus — cel puţin până la proba contrarie — să vadă aspectul religios al regimului american cu foarte multă suspiciune. Şi totuşi, el a văzut anumite aspecte ale felului în care americanii îşi formulau acest crez şi care păreau să se refere la limitele inerente ale extinderii sale, drept care a înţeles cum aveau să fie restrânse tendinţele către un universalism filozofic de angajamentele politice americane. În această tensiune, Chesterton a văzut unul dintre marile conflicte din însuşi sufletul omenesc şi a considerat că eforturile Americii însăşi de a rezolva respectiva tensiune nu făceau decât să prevestească soarta lumii politice şi sufletul omului modern. Era vorba de o tensiune care l-a preocupat de-a lungul întregii sale cariere scriitoriceşti, începând cu primul său roman, Napoleon din Notting Hill, şi mergând până la reflecţiile teoretice mai profunde din Ce am văzut în America.

NEÎNCREDEREA LUI CHESTERTON ÎN UNIVERSALISM

După ştiinţa mea, există două romane profetice care se petrec în anul 1984: cel mai cunoscut dintre ele este celebrul 1984 de George Orwell şi prima scriere publicată de G.K. Chesterton, Napoleon din Notting Hill. Dintre acestea două, cartea lui Orwell descrie mai exact situaţia contemporană lui, chiar dacă, din punctul de vedere al profeţiei, este mai puţin realistă. Felul cum prezintă el statul dominat de „Fratele cel Mare“ ca pe o entitate războinică, totalitară, le poate părea unora o înfăţişare fidelă a realităţilor prezente din anumite colţuri ale lumii, dar, în linii generale, romanul se citeşte mai curând ca o proiecţie imaginară a totalitarismelor de secol XX, care în realitate au fost înfrânte în anii 1945 şi 1989.

Romanul de tinereţe al lui Chesterton, în schimb, deşi la prima vedere părea greşit orientat din punctul de vedere al profeţiilor făcute şi nesemnificativ în privinţa situaţiei contemporane autorului, se axa pe chestiunile principale care însufleţeau multe dintre dezbaterile de atunci pe marginea locurilor care li se cuveneau patriotismului şi cosmopolitismului în societatea vremii. Deşi aparent anacronic în previziunile sale asupra anului 1984, în care bătăliile aveau să fie purtate cu săbii şi halebarde, călare, de către luptători îmbrăcaţi în uniforme viu colorate şi cu cape fluturându-le pe umeri, conflictul central care animă romanul — acela dintre tendinţa globalizantă a statelor moderne şi economia bazată în primul rând pe piaţă, pe de o parte, şi localismul bazat pe nişte legături economice mai modeste, emoţionale, pe de altă parte — se află, cu toate acestea, mai mult în miezul chestiunilor din teoria politică a zilelor noastre, decât domnia proximă a Fratelui cel Mare.

În romanul său, Chesterton descrie un viitor în care majoritatea naţiunilor mici au fost absorbite în entităţi naţionale mai mari; la nivel intern, diferenţele dintre anumite comunităţi, oraşe sau secţiuni istorice se disipează într-un ritm alert. Atât la nivel internaţional, cât şi naţional, diversitatea pierde teren în favoarea cosmopolitismului uniformizant. Purtătorii de cuvânt cosmopoliţi din roman — aproape invariabil oameni de afaceri — reprezintă partida progresului împotriva celei a susţinătorilor altminteri nostalgici şi reacţionari ai particularităţii. Chesterton însuşi recunoştea că ideea romanului, în care cele două forţe se confruntă în bătălii sângeroase de tip medieval, i-a fost dată de propriile-i aprecieri asupra particularităţilor locale ale cartierului londonez Notting Hill. El scria despre felul cum reacţionase:

„Mi-a venit brusc, în timp ce mergeam pe o stradă anume din Notting Hill. Erau acolo un şir de prăvălii. La un capăt, era o cârciumă; undeva, la capătul mai îndepărtat, cred, era o biserică. Până la ea, era o băcănie, un anticariat de cărţi, un magazin de curiozităţi, în care se vindeau, printre alte obiecte, şi arme. Erau, de fapt, prăvălii în care găseai tot ce-ar fi putut satisface nevoile spirituale şi trupeşti ale omului.
Şi dintr-odată, mi-am dat seama cât de pierdut putea să fie acest colţ din Notting Hill în lumea modernă. Era un loc în care pe nimeni nu interesa deschiderea unei biblioteci în Kamceatka de către un miliardar american, sau războiul dintre două trusturi petroliere în Papua, sau splendida fuziune a tuturor intereselor alimentare din Europa şi America, sau luptele dintre producătorii de bere şi prohibiţionişti, pentru a ne oferi nouă, celorlalţi, o bere mai proastă sau mai puţină bere.
Nici în toate aceste evenimente care zguduiau lumea acest colţ din Notting Hill nu conta. Iar asta mi s-a părut stupid, fiindcă acest colţ din Notting Hill era de o supremă importanţă.
În aceeaşi clipă, mi-am dat seama că prietenii mei progresişti erau mai mult decât hotărâţi să distrugă o zonă ca Notting Hill. Pe Shaw şi Wells, pe toţi ceilalţi, nu-i interesau decât evenimentele care zdruncinau lumea întreagă şi făceau o altă lume. Când spuneau: «În fiecare zi şi în orice fel mai bine şi mai bine», vroiau să spună în fiecare zi mai mare şi mai mare — în orice fel…
Uitându-mă plin de admiraţie la şirul de prăvălioare nobil flancate de o cârciumioară şi de o bisericuţă, am descoperit dintr-odată că eram nu numai împotriva plutocraţilor, dar eram împotriva idealiştilor. În aerul deosebit de cristalin al acelui sat romantic, am auzit cu limpezime chemarea goarnei. Şi, odată pentru totdeauna, mi-am scos sabia — cumpărată din acel magazin de curiozităţi — în apărarea locului acela, Notting Hill.“

În romanul inspirat de acest episod, Chesterton descrie Londra într-un viitor în care un tânăr idealist, Adam Wayne, îmbrăţişează o fantezie atemporală a regelui: să împartă Londra ca pe o tablă de şah, în cartiere separate, fiecare cu frontierele, tradiţiile, drapelele şi standardele sale. Un grup de afacerişti îi aduc regelui reproşuri, ei fiind susţinătorii unui proiect de a trasa o arteră largă de circulaţie prin toată Londra, înglobând inclusiv strada Pompei, care trece prin mijlocul cartierului Notting Hill. Wayne îi convinge pe unii dintre proprietarii de prăvălii din Notting Hill să se opună construcţiei, drept care afaceriştii mobilizează trupe (în mod corespunzător, este vorba de trupe de mercenari plătiţi generos). „Forţele brute ale modernităţii“ (NH, p. 17) iau cu asalt cartierul Notting Hill, fiind superioare numeric, dar sunt respinse în mai multe bătălii, datorită avântului, patriotismului local şi tacticilor înşelătoare ale luptătorilor din Notting Hill.

În cele din urmă, apărarea din Notting Hill este copleşită (nu înaintea unui număr de victorii semnificative), dar numai după ce afaceriştii adoptă aceeaşi formă de patriotism local, pe care s-a bazat iniţial apărarea încununată de succes. Chesterton pare să sugereze că singurul mod în care poate fi învins un asemenea localism este printr-o tactică similară şi că, în ultimă instanţă, iubirea teoretică, artificială, de umanitate şi formele motivate economic de cosmopolitism sunt sortite eşecului în faţa legăturilor mai puternice şi capacităţii mai mari de sacrificiu care se nasc din patriotism şi a legăturilor mai profunde care se nasc din tradiţiile locale, fie că este vorba de comunităţi sau de naţiuni mici (NH, pp. 130, 147).

Cu toate acestea, o îndoială subiacentă legată de perspectivele auto-guvernării locale în faţa valului tectonic al dominaţiei cosmopolitismului pare să prevaleze, totodată, în romanul lui Chesterton. Ironia face ca rezistenţa din Notting Hill să fie învinsă — deşi la început şi-a dovedit adversarii cosmopoliţi — numai după ce începe să se amestece ea însăşi în drepturile şi privilegiile celorlalte comunităţi pe care se angajase în mod explicit să le protejeze prin termenii capitulării care fuseseră negociaţi (NH, cartea V, cap. I: „Imperiul din Notting Hill“). Chesterton pare să sugereze că până şi cei mai fervenţi patrioţi sau naţionalişti sunt sortiţi să cedeze, în cele din urmă, în faţa tăvălugului puterii. Poate n-a fost o coincidenţă că romanul a fost intitulat Napoleon din Notting Hill, şi asta nu doar din cauza agerimii lui Adam Wayne în toate chestiunile militare, ci date fiind tentaţiile naţiunilor victorioase de a-şi extinde puterea în afară şi a ameninţa formele locale , pe care şi-au luat iniţial sarcina de a le proteja (NH, p. 144). În plus, chiar dacă este posibil ca un cartier londonez să opună rezistenţă în faţa trupelor de mercenari ale câtorva oameni de afaceri, romanul se deschide cu o scenă în care fostul preşedinte nicaraguan deplânge îngenuncherea naţiunii sale de către armatele superioare ale Statelor Unite. Fostul preşedinte — chiar dacă deplânge înglobarea ţării sale în imperiul american — recunoaşte că „întreaga direcţie a lumii de azi este împotriva statului Nicaragua şi împotriva mea“ (NH, p. 18). Susţinând „ideea“ de Nicaragua, el admite că „yankeul şi neamţul şi puterile brute ale modernităţii au călcat-o în picioare ca o turmă de bivoli“ (NH, p. 17).

În final, Chesterton pare a insinua că impulsul cosmopolit — pe care-l consideră echivalent unui hybris — de a impune standardizarea şi o monocultură în locul diversităţii mult mai de dorit a vieţii umane este adânc înrădăcinat în sufletul omului (dovadă că se manifestă, în cele din urmă, chiar şi la locuitorii robust patrioţi din Notting Hill), dar că un asemenea cosmopolitism se vădeşte a fi, în ultimă instanţă, lipsit de substanţă în faţa realităţii mai concrete a devotamentelor şi angajamentelor umane existente. După cum declară Adam Wayne către sfârşitul romanului: „Nu vedeţi că marea glorie a reuşitei noastre este c-am infectat şi alte oraşe cu idealismul nostru de la Notting Hill…? Notting Hill are dreptate; a avut întotdeauna dreptate. S-a mulat pe propriul său ultimatum. Fiindcă este o naţiune pe care el însuşi a creat-o“ (NH, pp. 147-148). Impulsul cosmopolit, sugerează el, nu se poate afirma decât prin forţa brută a războiului şi-a armelor moderne, parteneri ispititori ai seducţiilor moderate ale unui comerţ globalizant. Pentru acest motiv, din când în când Chesterton pare încrezător în faptul că, date fiind aceste tactici atât de evidente şi de opresive, patriotul şi naţionalistul şi-ar putea menţine avantajul unei poziţii defensive ajutându-se de tactici de gherilă, care s-ar putea dovedi victorioase în faţa maşinăriilor stupide şi greoaie ale războiului modern. Şi, date fiind dovezile existente, de la Revoluţia Americană până la Războiul din Vietnam, Chesterton pare să fi avut dreptate când afirma că o asemenea poziţie defensivă, localistă şi naţionalistă, ar fi, într-adevăr utilă în păstrarea unor avantaje chiar şi în faţa unor forţe superioare.

Totuşi, deşi nu renunţă la anxietăţile iscate de traiectoriile „forţelor brute ale modernităţii“ şi chiar de „cumplita inutilitate“ a apărării unor privilegii locale (NH, pp. 17, 130), el pare, destul de surprinzător, optimist în privinţa capacităţii unor aranjamente locale nu doar să reziste — dacă se dovedeşte necesar — în faţa unor asalturi furibunde lansate de forţe cosmopolite superioare, ci şi să-şi menţină la nivel intern identităţile respective împotriva ispitelor mai moderate, dar mai subtile, ale unor tendinţe globalizante (şi, prin urmare, adesea standardizante) ale comerţului, culturii populare şi inerentelor libertăţi şi oportunităţi care le-ar putea crea oamenilor nemulţumiri faţă de provincialismul propriilor comunităţi.

Cum rămâne cu acele forme de comerţ plăcute şi subtile, susţinute de gânditori precum Constant şi Montesquieu, care „îmblânzesc“ impulsurile militariste pe care Chesterton pare să sugereze că le au, totuşi, în subconştient? Ignoră el, oare, cu bună-ştiinţă posibilitatea şi atractivitatea comerţului ca forţă a binelui care subminează trăsăturile localismului şi calităţile limitate ale provincialismului?

Atracţiile non-violente ale comerţului globalizant trebuie să-i fi fost binecunoscute lui Chesterton. Una dintre analizele solide ale felului cum se insinuează comerţul modern este şi ea cunoscută foarte bine, de vreme ce a apărut într-o sursă celebră, nici mai mult, nici mai puţin decât în Manifestul Partidului Comunist, al lui Marx şi Engels:

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de superiorul său firesc şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decât interesul gol, decât insensibila „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfânt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi, în locul nenumăratelor libertăţi dobândite şi chezăşuite de hrisoave, ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvânt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală. […]

Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, până şi pe cele mai barbare. Preţurile mici ale mărfurilor burgheziei sunt artileria grea cu care ea doboară toate zidurile chinezeşti, cu care ea sileşte să capituleze chiar şi cea mai îndârjită ură a barbarilor faţă de străini. Burghezia sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul său de producţie burghez dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisa civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvânt, burghezia îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei.

Marx şi Engels descriu un proces de modernizare care se insinuează în mod subtil în şi prin culturile existente, ducând la extincţie obiceiurile locale, în favoarea căilor seducătoare ale deschiderii, libertăţii şi siguranţei. Deşi favorizează „burghezia“ (pe care Chesterton o descrie binevenit în roman ca fiind grupul ca încearcă să construiască artera principală din Notting Hill) în dauna „proletariatului“, totuşi culturile locale îşi auto-impun cu bucurie şi din proprie iniţiativă „lanţurile“ izbăvitoare ale modernităţii, care, prin însuşi acest fapt, îşi pierd caracterul distinctiv. Uşurinţa şi confortul asigurate de pieţele moderne nu mai necesită artilerie grea, iar săbii şi halebarde, nici atât: preţurile joase s-au dovedit mult mai eficiente în cucerirea comunităţilor.

Multe dovezi contemporane sugerează faptul că Marx avea dreptate când se referea la puterea de omogenizare a pieţelor. Pentru a da un singur exemplu anecdotic, să ne gândim la atmosfera de magazin local, atât de dragă lui Chesterton atunci când evaluează atracţiile fireşti şi, eventual, imposibil de suprimat din Notting Hill. Un articol recent apărut în New York Times evoca spectrul omogenizării, care bântuie localităţi mici precum Notting Hill de peste tot din Anglia. Vorbind despre Stratford-on-Avon, articolul spunea:

„Pentru a supravieţui apropierii de casa în care s-a născut William Shakespeare, o construcţie din cadre de lemn, care sare în ochi în centrul acestui orăşel agitat, ar fi indicat să le spuneţi adio tuturor ideilor bucolice despre vechea Anglie demodată şi să vă pregătiţi sufleteşte pentru asaltul globalizării.

Vizitatorul va trebui să treacă pe lângă Country Casuals, farmacia Boots, Next şi Marks & Spencer, apoi pe lângă Accesorize, HMV, Whittard şi, desigur, cele două lanţuri de cafenele rivale, Starbucks şi Costa Coffee. Dacă n-ar găzdui fosta locuinţă a lui Shakespeare şi câteva case vechi demne de a fi văzute, oraşul acesta — cu şiruri întregi de magazine aparţinând unor mari lanţuri comerciale — n-ar fi cu nimic diferit de oricare alt oraş din Marea Britanie a zilelor noastre. Cele mai multe măcelării şi prăvălii de unelte s-au închis. La fel şi magazinele familiale de îmbrăcăminte, şi pescăriile, şi o lungă listă de mici afaceri independente.

«Dacă te-ar lega cineva la ochi, te-ar sui într-un elicopter şi te-ar abandona într-un oraş oarecare din Anglia, n-ai fi în stare să spui unde te afli», spunea Jim Hyslop (55 de ani), care trăieşte la periferia Stratfordului. Lanţurile de magazine, adaugă el «schimbă caracterul oricărui loc».

În ultimii cinci ani, lanţurile de magazine deţinute de corporaţii şi marile hipermarketuri de periferie, gen Wal-Mart (unul dintre ele, Asda, este în realitate deţinut chiar de Wal-Mart), au ajuns să domine multe oraşe britanice mai mari sau mai mici, creând un sentiment concret al omogenităţii din Kent până în Cumbria şi pretându-se la paralelisme izbitoare cu situaţia din America.

Multe dintre arterele comerciale principale, aşa-numitele „străzi mari“, seamănă din ce în ce mai mult unele cu altele: nelipsitele magazine de telefoane celulare (Orange, Vodafone, O2); binecunoscutele lanţuri de cafenele (Starbucks, Caffe Nero şi Costa Coffee); tipicele magazine de îmbrăcăminte (Gap, Next, Warehouse); şi restaurantele în care totul e preambalat (Cafe Rouge, ASK, Pizza Express). Vânzătorii de legume din cartiere sunt şi ei pe cale de dispariţie, înlocuiţi de lanţuri de mini-supermarketuri, mai cu seamă Tesco, o firmă care a devenit unul dintre cei mai mari detailişti din lume.

«În cazul Marii Britanii, şi mai cu seamă al Angliei, există un sentiment cvasi-general că trebuie investit în identitatea felului în care arată oraşele mari şi mici, iar ideea că felul acesta de ştergere treptată, nivelatoare, a caracterului chiar se petrece îi afectează pe oameni la un nivel foarte profund», spune Andrew Simms, director de politici la Noua Fundaţie Economică, o instituţie de cercetare economică independentă, care a publicat în august un raport intitulat «Oraşul-clonă britanic»“.

Dată fiind convingerea entuziastă a lui Chesterton că localităţile nu numai că resping forţele cosmopolitismului modern cu fermitate, dar sunt în mare măsură capabile să reziste unor asemenea încălcări cu forţa voinţei şi a dorinţei colective de a proteja obiceiurile şi tradiţiile locale, în ciuda recunoaşterii de către el, fie şi aparentă, a faptului că felul acesta de forţe „progresiste“ întruchipează, cum ar veni, spiritul vremurilor, de unde-şi închipuia Chesterton că aveau să răsară aceste forţe de rezistenţă? Să nu fi fost conştient de ameninţarea forţelor modernizatoare, sub care-şi duceau existenţa societăţile tradiţionale, sau poate credea că avea să fie descoperit un loc unde rezistenţa chiar funcţiona? Ce era, oare, mai „real“ în viziunea lui Chesterton — sentimentele care animau rezistenţa, la Notting Hill, împotriva construcţiei unei artere de circulaţie moderne, sau visurile progresiste după care părea să se ghideze istoria modernă şi care puneau în primejdie naţiuni mici precum Nicaragua? Oare Chesterton însuşi rezistă, în cele din urmă, tentaţiei lesnicioase de a opta pentru una sau pentru cealaltă şi, dacă da, pe ce baze?

Pe de o parte, Chesterton vedea cele două aspecte ale tendinţei spre globalizare a modernităţii — cel imperial şi cel comercial — în termeni care nu se excludeau reciproc. Demonstrând cât de uşor se transformau comercianţii în războinici, el căuta să evoce relaţia foarte apropiată dintre tendinţele expansioniste şi globalizante ostile ale comerţului şi imperialismului deopotrivă. Atracţia plăcută a comerţului care „înmoaie“, care se insinuează prin libera opţiune a unui număr nedeterminat de consumatori, subminând militarismul unor vremuri trecute ale onoarei şi războiului şi făcând să se evaporeze toate graniţele, fie locale, fie naţionale, se bazează, de fapt, pe o presupunere mai profundă legată de folosirea violenţei împotriva tuturor apărătorilor „înapoiaţi“ ai caracterului local. Artera de circulaţie propusă, care trece prin chiar inima orăşelului Notting Hill, urmează să le sporească tuturor călătorilor uşurinţa şi comoditatea, ignorând cu totul formele de viaţă locale, desfiinţate în procesul de construire a şoselei. Oamenii de afaceri au reuşit să obţină permisiunea de a construi respectivul drum din partea autorităţilor legale din regat. Trece aproape neobservat faptul că aceleaşi autorităţi legale sunt prezente pentru a sprijini cu forţa străpungerea şoselei. Datorită rezistenţei obstinate pe care Adam Wayne o opune respectivei agresiuni asupra oraşului Notting Hill — nu prin intermediul sistemului legal, ci înarmat cu cele mai viscerale şi personale tipuri de armament — este scoasă la lumină lovitura de forţă pe care o presupune construcţia şoselei. Folosirea unui armament „romantic“, de Ev Mediu, dezvăluie faptul că violenţa dezlănţuită nu poate fi, în ultimă instanţă, contracarată prin înscrisuri legale, nici măcar prin distanţarea impersonală pe care o presupune armamentul modern: violenţa implică, şi atunci, şi acum, un atac fizic brutal din partea unei persoane împotriva alteia. Sub costumele elegante ale planificatorilor urbani, se află armuri invizibile.

În sinea sa, Chesterton credea că impulsul de a-şi apăra localitatea de agresiunile tendinţelor globalizante moderne — de forţele combinate ale militarismului agresiv şi consumismului mercantil — era imbatabil, chiar dacă împotriva lui se exercita din ce în ce mai multă presiune. Intervenţia lui Adam Wayne în apărarea oraşului Notting Hill este reprezentativă ca reacţie umană permanentă în favoarea propriei comunităţi. În restul acestei secţiuni, voi susţine că înclinaţia lui Chesterton însuşi de a crede în superioritatea atracţiei naturale a propriei localităţi, în aşa măsură încât respingea orice victorie lejeră a cosmopolitismului, se găsea totuşi complicată şi temperată de ceea ce el vedea ca fiind nişte surse inevitabil amestecate, care dezvăluiau faptul că oamenii acţionau simultan în numele ambelor forţe. Nici iubirea faţă de propriul loc, nici iubirea abstractă faţă de omenire nu puteau fi stinse prin felul în care înţelegea el condiţia umană. În ciuda optimismului aparent care se proiectează în Napoleon din Notting Hill, deşi considera despre el însuşi că rezista unor traiectorii altminteri dominante în modernitate, Chesterton credea, totuşi, că o parte inevitabilă din experienţa umană presupunea un „localism“ fundamental, generat de legăturile omeneşti. În final, susţin că această presupunere se rezema pe o înţelegere în esenţă teologică a fiinţelor umane. Viziunile lui asupra acestui amestec inextricabil şi asupra surselor sale teologice pot fi descoperite în evaluarea făcută de Chesterton celei mai mari forţe modernizatoare pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, Statele Unite ale Americii, mai ales în relatarea sa de călătorie din 1922, Ce am văzut în America.