Cetatea lui Dumnezeu* – E.L. DOCTOROW

Cuvântarea lui Sarah Blumenthal la Conferinţa Americană a Studiilor de Religie, Washington, D.C.

— Pe parcursul celui de al douăzecilea veac, acum pe sfârşite, se pare că marele factor civilizator pe pământ a fost îndoiala. Îndoiala, constant dezbătuta şi flexibila condiţie interioară a incertitudinii teologice, dorinţa de a crede, contrabalansată de scepticismul voios, nervos ori dureros, se pare că i-a hipnotizat pe oameni, ţinându-i legaţi de o comportare etică, în timp ce credincioşii autentici, indiferent de pecetea lor, religioasă ori religios-statală, s-au ocupat de ucideri. Impulsul de a excomunica, de a diaboliza, de a eradica, de a purifica etnic, este unul religios. În politica şi practica Bisericii, numele Domnului a fost folosit drept autorizaţie pentru a ucide. Dar, pentru a ţine în suspensie şi nehotărâre orice convingeri ferme referitoare la Dumnezeu, sau la viaţa de apoi în preajma Sa, se cere, într-un sens, să vieţuieşti în spiritul Lui. Constat că dintre religioşii doctrinari am mai multă încredere în cei ce înclină spre confortul simbolic şi mai puţină în cei ce reafirmă garanţiile istorice. Doar propagandiştii neliniştiţi ai religiei tradiţionale, recunoscute, care nu mărşăluiesc în ton cu obiceiurile şi practicile ei, pe care îi înfurie edictele doctrinare sau îşi pierd enoriaşii în favoarea carismaticilor misionari convertitori, capabili să umple stadioanele, sunt religioşii profesionişti în care am încredere. Am încredere în acei credincioşi care citesc Scripturile aşa cum definea Coleridge lectura poeziei sau a ficţiunii: o „suspendare voită a îndoielii”.

Dar ei trebuie să fie sinceri cu ei înşişi şi să admită că le e compromisă credinţa. Li se cere ceva mai mult. Ceva mai mult …

Pun întrebarea: E posibil să perpetuăm cerinţele de comportament ale religiei, etica ei fuşerită, ori valorile sociale pozitive, fără a ne referi la autoritatea lui Dumnezeu? La seminarul de metafizică de la Harvard, profesorul meu spunea că nu poate exista un trebuie, un imperativ categoric în termeni kantieni, o acţiune izvorâtă din conştiinţa irezistibilă – dacă nu există o autoritate supremă. Dar asta nu elucidează suficient dilema. Vă întreb dacă, după abandonarea elementelor exclusiviste, sacramentale, ritualice, sau pur şi simplu fantastice ale religiei, mai poate fi menţinută o etică universalistă – în numinozitatea ei? Până la un punct, în democraţiile industriale avansate, o astfel de comportare este deja codificată, în funcţie de o autoritate nu mai elevată decât dreptul civil. Dacă, de pildă, Constituţia nu a separat doar biserica de stat, ci a şi adaptat drept fundamentare a legislaţiei civile ce e mai bun în esenţa sistemului etic iudeo-creştin, nu înseamnă oare că a fost nu numai o separare, ci şi o apropriere, lucru ce trece neremarcat de către predicatorii noştri cei mai înverşunaţi?

Să presupunem că în contextul secularismului sacrosant, ideea de Dumnezeu ar fi recunoscută ca Ceva Evolutiv, în spiritul evoluţiei civilizaţiei; că Dumnezeu poate fi redefinit şi remodelat pe măsură ce umanitatea se perfecţionează şi trece la un nivel superior de sofisticare metafizică şi ştiinţifică. Subînţelegând, cu alte cuvinte, că istoria omenirii într-adevăr dezvăluie cel puţin un tipar de metafore progresiv tot mai sofisticate. Astfel încât noi să putem urma o teleologie care, până acum, în universul vast precum cosmosul perceptibil, dar şi infinitezimal ca sub-particulele, nu ne-a oferit decât o singură dovadă substanţială a existenţei ei: faptul că noi, ca fiinţe omeneşti, trăim în consecinţe morale.

Din perspectiva aceasta, autoritatea supremă nu este Dumnezeul sacralizat,cel căruia ne rugăm, cu care pledăm, pe care îl portretizăm, textualizăm, căruia îi atribuim voce, coruri, ziduri de templu, ci Dumnezeul imperceptibil, inefabil … cu excepţia sentimentului nostru moral evoluat despre noi înşine.

Experţii în constituţie s-au obişnuit să vorbească despre o „religie civilă” americană. Dar poate cu două sute şi ceva de ani în urmă s-a întâmplat ceva – în termenii nu ai istoriei naţionale, ci ai istoriei omenirii – neconştientizat încă. A înţelege ce anume s-a întâmplat este poate sarcina actuală a teologilor noştri. Dar asta presupune lărgirea democratică a obligaţiei etice, cu trei sute şaizeci de grade, nu numai la co-religionari, ci în aşa fel încât să devină o recunoaştere zilnică, nediscriminatorie, instinctivă ca o strângere de mână, a drepturilor omului. Îndrăznim să sperăm că teologii ar putea să se întreacă pe sine, articulând ori percepând o altă posibilitate în căutarea de către noi a sacrului? Nu doar un nou capitol, ci o nouă Povestire?

S-ar putea ca timpul să fie limitat. Dacă specialiştii în demografie au dreptate, la mijlocul secolului viitor pământul va fi populat de zece miliarde de oameni. Imense mega-metropole se vor război, pretutindeni, pentru resursele naturale. Poate având de partea lor doar strategiile verificate de timp ale lui Dumnezeu. În aceste împrejurări, rugăciunile omenirii vor fi percepute în cer ca ţipete de disperare. Şi vor constitui nişte lovituri, nişte şocuri atât de dureroase pentru speranţa noastră în ceea ce ar putea fi viaţa, încât vor transforma secolul al douăzecilea într-un paradis pierdut.

Vă mulţumesc.

Desigur, filmele de astăzi nu se mai execută pe peliculă. Sunt înregistrate şi păstrate într-o suspensie digitală de unuri şi zerouri. Aşa că în momentul când ultima bucăţică ce-a mai rămas din lume va fi incendiată şi înregistrată pe film, va urma un nou Big Bang … iar multitudinile de unuri şi zerouri vor fi împroşcate în univers sub formă de particule ce acţionează ca nişte unde … până când, scuturate de vânturile boreale, aprinse de o răbufnire de raze solare, sau altfel galvanizate de un semnal ceresc ori altul, se vor rândui în constelaţii luminoase, strălucind, viu colorate, pe cerul nocturn al unei alte planete … unde o formă de viaţă respectuoasă, necunoscută, va înălţa capul de pe acoperiş ca să admire chipurile lui Randolph Scott, Gail Russell, George Brent, Linda Darnell … ca să numim doar câteva stele.

Presimt că nu voi fi invitat la cununie. Judecând după remarcele lui Pem, va fi un eveniment simplu, cu durata de cinci minute, ţinut la primărie. Flori de la florăreasa de pe trotuar. Coridoare de marmură, cu ecouri de catacombă. Cardul de identitate şi certificatul de căsătorie într-o mână, actele de divorţ în cealaltă. Ministerul Serviciilor Civile: încăpere fără geamuri, cu câteva inserţii de sticlă colorată.

Cândva, ziarele exploatau din plin acest subiect: îndrăgostiţi făurindu-şi soarta cu binecuvântarea autorităţilor civile. Fotografii cu şirurile de perechi în costume albe, însoţite de martorii aleşi: vest-indieni chipeşi, tineri de optsprezece ani, speriaţi şi palizi, din Queens, latino-americani scunzi şi voinici în culori tropicale, stilaţi, gata să înceapă dansul, un cuplu mai vârstnic, ţinându-se de mână. Pem şi Sarah. E decizia lor principială – sacramentul municipal.

Poate martor le va fi Seligman.

Acum mă gândesc la noaptea nunţii lor. E neplăcut să-ţi imaginezi cum fac dragoste doi cunoscuţi, dar eu nu am nici un fel de problemă, e o instanţă atât de pură, un angajament de fidelitate, nimic pornografic, Pem îşi coboară fiinţa stângace şi adoratoare peste Sarah, mâinile ei se plimbă pe spatele lui ca degetele iscoditoare ale unui nevăzător, el aproape că plânge de fericire, îi potriveşte o şuviţă de păr după ureche, exact cum face ea când se apleacă peste Torah, îi atinge gura, iar când se sărută nimic nu se petrece în mintea lui, nici un comentariu nu-i însoţeşte gestul, sinele indisolubil e dizolvat. Eu zic că e târziu, e întuneric, băieţii dorm la etajul de dedesubt, dar o lumină foarte scăzută venită din stradă parcă sclipeşte în ochii ei, altminteri cu un luciu mat, de prună coaptă. Nu-mi pot imagina ce simte ea, dar când îi ţine sexul în mână şi i-l ghidează, el se cufundă într-o recunoaştere totală, ca şi cum ar fi făcut dintotdeauna dragoste, ca şi cum ar fi practicat multă vreme relaţia soţ – soţie. Nu există un sentiment al descoperirii, al unei cunoaşteri adiţionale şi oricare ar fi particularităţile cărnii şi oaselor ei, ele sunt îndată transformate în unica formă şi structură posibile pentru o femeie …

Pem nu şi-a terminat studiile pentru convertire, dar nu cred că vor mai amâna cununia, Sarah, cu progresivismul ei, venindu-i în întâmpinare la jumătatea drumului, ca să zicem aşa. El mi-a mărturisit aseară că în viaţa lui nu s-a simţit atît de total, de complet creştin ca acum, când studiază ca să devină evreu.

Pem, l-am avertizat, poate e mai bine să nu spui asta nimănui.

De ce nu? E adevărat.

Eşti sigur că priveşti faptele dintr-o perspectivă corectă?

Ei bine, recunosc, o parte din gândurile mele sunt legate de ideea reparaţiilor spirituale, ca să le numim aşa. Poate cu asta a început totul. Acum, însă, e mai mult decât atât. Mă simt eliberat, redat gândirii mele, intelectul meu are acces la credinţă. Totul se armonizează, totul e minunat de logic. Niciodată nu m-am simţit atât de onest, n-am avut atât de puţine îndoieli privind credinţa mea în Creator. Totul nemitologizat. Netradus în imagini. Pesemne există mult gunoi pseudoistoric şi în iudaism, dar tocmai de aceea au înfiinţat Sarah şi Joshua IE, ca să revină la lucrurile fundamentale originare. Şi noi tot asta vom face. Pentru mine, acum, iudaismul înseamnă creştinism fără Cristos şi inima mea e bucuroasă.

O inimă bucuroasă. Imi place.

E mai mult decat o nenorocită de formulă, Everett. E o stare sufletească reală.

Okay.

Doamne, dispreţul ăsta secular e cu adevărat penibil.

Nu am nici urmă de dispreţ secular.

O inimă bucuroasă iţi prieşte mai mult decat dispreţul secular.

Mă descurc foarte bine, Everett, imi plac păsările, imi plac femeile, imi place limbajul articulat. Şi aceste preocupări prosteşti iţi bucură inima.

Ştii cumva, Everett, ce este principiul antropic? Ceva foarte simplu: că universul nostru, după ce a explodat in existenţă cu un ritm inflaţionist şi a petrecut miliarde de ani invelit in gaze opace, inainte ca fotonii să aducă lumina şi totul să se răcească…

Stai puţin, despre ce vorbeşti acum?

Ştiu de la Seligman … După ce fotonii au luminat totul suficient de bine ca să se creeze furnalele de stele în galaxii, praful stelar şi antimateria … ei bine, din toată această perturbare au fost menţinute doar elementele care favorizau apariţia vieţii omeneşti. Ăsta-i principiul antropic. Tot ce compune universul se pare că a conlucrat la apariţia noastră.

Seligman ţi-a spus?

E o ipoteză care circulă printre cosmologi. Şi asta-i cea mai genială idee care le-a venit? Principiul antropic, care-ţi sare in ochi?

Păi, le e util, netezeşte unele probleme. Nu vor fi prinşi cu ocaua mică dacă se va dovedi că există alte universuri, lipsite de componentele necesare apariţiei conştiinţei umane.

Cum ar fi?

Cum ar fi hidrogenul, carbonul, spaţiul, timpul şi altele.

Inţeleg.

Dar al nostru posedă toate elementele care ne permit să avem discuţia de acum. Ţi-am spus toate astea ca să ştii că există şi secularişti care nu practică dispreţul secular.

Share This Post