NOTE RĂZLEŢE
Mi-am reproşat chiar de atunci că nu notez ce se petrece în jurul acelui interviu. Încă din ziua în care am ajuns în blocul din apropierea Pieţei Unirii, când abia dacă zărisem, fugară, lângă ascensor, silueta soţiei sale.
Mai apoi, ne-am aşezat tihnit în camera lui de lucru, care mie mi se părea micuţă (evaluarea o făcea realizatorul de film din mine, aş fi avut nevoie de mai multă profunzime pentru ochiul camerei) şi discretă.
Aveam de discutat „detalii de organizare“. Au fost puţine, nu ne-am chinuit reciproc, am făcut un fel de desfăşurător, poetul aşezase pe o măsuţă câteva cărţi de poezie, câteva antologii.
Purta o cămaşă vişinie şi îl simţeam un pic tensionat. Curtoazia sa era mai degrabă punctată de simpatie şi de un fel de emoţie discretă, un fel de plăcută stângăcie. De fapt, stângace mă simţeam şi eu în rolul pe care trebuia să mi-l asum. Paradoxal, îmi era mai uşor să fac interviuri şi documentare despre cei pe care-i cunoşteam mai puţin. Despre cei care erau altceva decât scriitori. De ce? Când eşti scriitor şi în acelaşi timp realizator de film documentar sau reporter sau redactor, înseamnă că trebuie să faci totul pentru a-l aşeza cum trebuie, în lumină, în avantaj, aş zice, pe cel despre care faci filmul. E un exerciţiu de altruism. Să fii tu însuţi şi în acelaşi timp să dispari. Să ieşi din cadru, să fii modest, dar util.
În anii aceia (anii 2000), nişte premii numite „de excelenţă“ erau acordate prin puterile financiare ale unui sponsor (sancţionat ulterior de societate, cum se întâmplă mult prea des, în haloimăsul tranziţei noastre originale şi cinice). Premiile acelea nu mai sunt, toată zarva creată de ceremonia fastuoasă a acordării lor e caducă. Dar nu asta mai contează acum.
Rânduielile şi înţelegerile politice funcţionau şi ele, zarurile căzuseră într-un fel bine pentru partea politică spre care poetul simpatiza, era chiar senator şi, iată, un premiu de excelenţă decernat chiar pe scena Ateneului Român urma să-l încununeze pe Ştefan Aug. Doinaş, aşa încât dirijorii Studioului TVR Cinema, ei înşişi oameni de film şi de documentar, au avut impulsul necesar pentru a purcede la treabă. Am binecuvântat în gând alegerea, m-am bucurat că buna conjunctură a clipei îmi dă posibilitatea să las un semn pe peliculă despre cel care, în anii ’70, după un concurs literar şcolar (faimos şi el la vremea aceea), în juriu fiind, scrisese două fraze foarte frumoase despre adolescenta care eram.
Am pornit să fac filmul. Prin anii 2000, studioul Cinema din TVR îşi avea sediul în vechea clădire a Televiziunii Române, aceea din care se începuse transmisia în ’56, imobilul ostenit, scorojit şi bântuit de amintiri din strada Molière.
Operatorul „ desemnat“ de conducerea redacţiei a fost Liviu Pojoni. Acum mă bucur că filmul s-a făcut, cu toate că atunci eram nemulţumită de câtă documentare adunasem, mi se părea o materie prea seacă, nu reuşeam să adun emoţie, or, eu pe emoţie artistică mizam!
Uneori reciteam seara din poeziile lui Ştefan Aug. Doinaş care mă marcaseră, cum era „O singură zi“: „Din şiragul de zile, o singură zi/ se desprinde, şi stă, şi aşteaptă.// N-o mai ajungi: între tine şi ea/ se iveşte o umbră, o mare, o treaptă.// N-a adus nici surpări de pământ,/ nici lupte de stradă, nici flora// luxuriantă a vreunei iubiri/ amară nu i-a fost clipa, nici ora.// Soarele-a răsărit, a plecat spre apus./ Pământul a fost îngăduitor, tandru.// Banalitatea ei avea chipul roz/ de floare dulceagă de oleandru.// O singură zi. Dar de ce tocmai ea?/ Printre degetele-i divin răşchirate// soarele asfinţeşte de sute de ori/ celelalte zile se uită mirate//.“
Da, misterul şi emoţia simplă din aceste poezii aş fi vrut eu să le presar în film. Dar cum?
N-am prelungit prea mult prima întâlnire, mai ştiu din experienţă proprie că scriitorii spun multe la întâlnirea dintâi şi că apoi, la interviul propriu-zis, au tentaţia să nu le mai spună sau adaugă: „aşa cum am mai vorbit data trecută“, ceea ce ucide interviul, publicul n-are cum să ştie ce am vorbit noi data trecută.
Filmările la părticica despre copilărie, la casa natală să zicem, în sătuc, la şcoală, la liceul „Moise Nicoară“, prin farmecul sărăcăcios al cărărilor de ţară, urmau să completeze un început. Cel mai greu era cu perioada Sibiului, pentru că acolo nu aveam cum să mergem să filmăm… fireştile coerciţii şi limitări financiare. Apoi, pentru tot restul carierei, trebuia să mă mulţumesc cu câteva fotografii alb-negru şi cu câteva tăieturi din ziare. Nu-i uşor.
O soluţie ar fi putut fi un unghi de abordare datorat familiei: Celebrissima Irinel Liciu, marea noastră balerină făcuse pereche de dans cu prietenul meu drag, balerinul Gabriel Popescu. Dar nici aici lucrurile nu s-au potrivit. Când Gabriel a venit în ţară nu aveam la dispoziţie echipă de filmare, deviz, operator. Eu stătusem de vorbă cu el, povestisem sumedenie de lucruri, ba chiar îl filmasem cu camera mea VHS ( interviul s-a păstrat şi cred, dacă nu mă înşel, că e unicul), dar nu era o cameră profesională, aşadar nu avea cum să fie inserat în filmul cu Doinaş… Un detaliu din biografia mea mă plasa cumva pe poziţia în care nici nu puteam spera să o rog pe Irinel Liciu să vorbească: vechi întâmplări din trecut îşi aruncau zgomotul surd-supărător spre prezent. Numele unei personalităţi care ne fusese aproape amândurura nici nu putea fi pronunţat măcar. Deci, încă o cale de comunicare închisă. Pentru mine, ca realizator de documentar, auspiciile filmării şi filmului erau sărăcăcioase. Pentru mine, ca scriitoare, întîlnirea chiar fugară cu Doinaş era o bucurie.
La clipa interviului propriu-zis, Maestrul era cumva „fatalist“: „O fi cum o fi“, „mă las în mâinile dumneavoastră“, foarte simplu şi cald. Odată greoaia cameră de filmare instalată pe trepied, luminile şi filtrele puse, înghesuite prin colţurile odăii, iar eu instalată pe-un scaun aşa încât să nu carecumva să apar în cadru (era şi una din condiţiile TVR ale momentului, trăiam încă în perioada post-demiterii mele dintr-o slujbă de redactor şef şi furtunile administrative, din pricina politicului mereu potrivnic, nu se potoliseră), am lăsat interviul să curgă.
Fără să-l întrerup, având grijă ca vorbele noastre să nu se suprapună; eu am rămas o voce discretă, doar atunci când era strict necesar un comentariu, o întrebare suplimentară, aşa încât să nu se simtă singur… Eram „cineva“ dinafară. Aş fi vrut ca poetul să vorbească publicului său prin mine; oricine îl vede să se simtă de parcă ar fi fost în tête-à-tête. Aşa că filmul e mai mult o mărturisire, sinceră, „normală“, fără nimic artificial. După ce interviul s-a terminat, l-am invitat să-şi citească poemele pe care le-a ales.
Am purces la filmarea pozelor, aici un chip, o laudă, o tăietură de jurnal, o scrisoare. Viaţă adunată cu grijă în dosare. Am plecat. Obosiserăm toţi.
•
A urmat etapa montajului, poate cea mai grea. Ore întregi de vizionare, textul scos cuvânt cu cuvânt, căutarea imaginilor. Şi, în sfârşit, editarea. La asta poetul nu a mai fost prezent. L-am mai sunat de câteva ori, dându-i ştiri scurte despre cum avansez. De fiecare dată repeta politicos acelaşi „Mă las în mâinile dumneavoastră“. După difuzare mi-a mulţumit, la fel de politicos.
Reîntâlnirea cu Ştefan Aug. Doinaş a venit la decernarea premiilor APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune), ceremonie petrecută, dacă nu mă înşel, într-o sală a Hotelului Intercontinental, cu mare tam-tam şi alai, cu toate televiziunile adunate-n păr, cu surle şi trâmbiţe. Documentarul „Ştefan Aug. Doinaş, Excelenţa în cultură“ primea premiul pentru emisiune culturală.
Maestrul a venit la această ceremonie zgomotoasă şi plină de flash-uri şi lume elegant îmbrăcată. Se sprijinea în baston, discret, modest, cumva copleşit şi a declarat că… „nu are nici un merit“ şi că „meritul întreg pentru film este al doamnei Lorinţiu“.
M-a emoţionat vorba sa. A fost primul şi ultimul premiu APTR luat de mine, fie şi pentru faptul că a fost prima şi ultima oară când m-am înscris în competiţie, evident împinsă de la spate de cei care au lansat ideea filmului: realizatoarea de documentar Lucia Hossu Longin şi regizorul Dan Necşulea. Probabil şi competiţiile sunt bune la ceva: aduc oamenii la scenă deschisă, deschid partea de publicitate, de marketing. Eu personal nu le iubesc. Nimic din ideea de competiţie, nici chiar luptele pentru Nobel nu mă impresionează. După părerea mea, scriitorii şi poeţii sunt altundeva.
Şi când acceptă să se plaseze în ordinea lucrurilor în care apar cuantificări, măsurători şi econometrie culturală, sensurile încep să se amalgameze. Dar asta este. Suntem fiinţe sociale, într-o societate debusolată, consumistă şi superficială, aşadar nu avem de ales. Sau nu află nimeni de noi sau ne aruncăm în vîrtej.
Cum probabilitatea ca după noi cineva să scotocească prin sertare, să caute şi să ne aducă opera în lumină e foarte foarte mică, rămâne să trăim şi să murim în vârtej.
•
Întâlnirea cu Ştefan Aug. Doinaş, cu prilejul acestui film, a fost scurtă, dar foarte densă. A fost însă momentul de viaţă în care am comunicat cu adevărat. Înainte, fuseseră doar circumstanţe de viaţă literară, fără greutate. După, nu ne-am mai văzut. Eu am plecat să lucrez la Paris, unde am aflat ştirea trecerii lui spre Câmpiile Elizee. Apoi, m-a şocat profund cum s-a stins marea stea a baletului, doamna Irinel, pe care în viaţa de toate zilele, de fapt, nu am cunoscut-o.
Am în faţa mea, printr-o joacă ironică a sorţii, într-un dosar de jurnal lăsat de cel care a fost soţul meu, poetul Gheorghe Tomozei, între alte sute de pagini şi scrisori, fotografii, semne literare care acoperă vreo 40 de ani de artă şi literatură română, am, zic, vreo 15 pagini, scrisori şi note scrise de doamna lui Doinaş. Sunt documente inedite, nebănuite, impresionante, confesiuni, notaţii, idei, fragmente de literatură, spuneri poetice, cu scris nervos şi uneori aproape scrijelite cu pastă roşie. Nu ştiu ce să fac cu ele. Ar completa aceste documente ceva la biografia lui Ştefan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu?
Se cuvine să deschidem sertarul acesta sau, mai degrabă, să lăsăm totul aşa cum poate că au vrut ei, îngropat, uitat, acoperit de praf? Habar nu am. Tot ce ştiu este că aceşti mari artişti au trăit viaţa cu intensitate şi, mai ales, că sentimentele au fost puternice, copleşitoare, asumate.
Şi tot ce mai ştiu este că o asemenea viaţă merită trăită. Densă, pasională, sublimată în artă.
Bucureşti, 10 Noiembrie 2014