Scriam altădată că niciunul dintre colaboratorii, prietenii, fidelii Cercului Literar nu exprimă atât de bine Mitteleuropa periferiilor ca Wolf von Aichelburg. Cu părinţi marinari pe Adriatică, născut la Pola, ajuns după 1918 la Galaţi (migraţia părinţilor devenise obligatorie) apoi la Sibiu, tânărul, muzician, compozitor, plastician, poet colaborează laKlingsor: devine translator la Ministerul propagandei de la Bucureşti, e prezent cu sinteze, dar şi cu articole şi eseuri în Revista Fundaţiilor Regale. Aşezat la Sibiu va deveni un fervent al cerchiştilor — poate va modela ideologia cerchistă. Niciunul dintre cerchişti — dintre prietenii săi de la Sibiu — nu a trecut prin atâtea închisori ca el.
Alege pseudonimul Toma Ralet nu doar dintr-o opţiune aristocratică, nu doar dintr-un transfer de nobleţe, ci fiindcă este, în anul înfrângerii Germaniei, un exclus. Este primul exclus dintre cerchişti. O comparaţie roditoare s-ar putea face — în interiorul aceluiaşi cadru care ar defini Mitteleuropa periferiilor — cu Gregor von Rezzori. Care a avut o existenţă mai norocoasă. Dacă în cazul „clasicilor“ (de la Eminescu la Aron Cotruş)subconştientul imperial este evident, în anii treizeci ai secolului trecut acesta activează un spirit utopizant. Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei ţine de o metamorfoză pe care o trăiesc şi alţi autori, în copilărie, ai Imperiului. Sau a căror părinţi trăiseră în Imperiu. Corespondenţa lui Radu Stanca şi a lui Ion Negoiţescu exprimă, în prima parte a ei, încrederea într-un început absolut:
„În ce constă resurecţia noastră?…În primul rând, ruperea totală şi definitivă de acea substanţă românească ce a culminat în spaţiul mioritic după decenii de frământare pe un drum total greşit“. Rolul generaţiei cerchiste ar fi acela de a creea „printr-o operă masivă, orientată în direcţia marii tradiţii europene, cadrul iniţial“.
Nu Bucureştii ar fi cadrul imensei resurecţii noii direcţii culturale, ci Clujul. Cultură înaltă se poate face doar în provincie.
„Rolul nostru, scrie I. Negoiţescu, e de a face să urmeze civilizaţiei de împrumut a românilor, o cultură euphorionistă“.
Procesul de re-teritorializare activează spiritul utopizant, prezent cu asupra de măsură chiar şi în opera celui mai pragmatic dintre cerchişti, Ştefan Aug. Doinaş.
O importantă re-teritorializare se împlineşte prin întoarcerile, numeroase, către Lucian Blaga. Despre maestrul, prietenul şi uneori colegul lor scriu pagini fundamentale Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Ion Negoiţescu, Victor Iancu, ca să nu mai vorbim de numeroasele volume ale lui Eugen Todoran (cap la cap se adună cca 1000 de pagini). O apropiere aparte faţă de Blaga realizează Wolf von Aichelburg; nu doar traducerile din poezia lui Blaga, ci şi traducerile din folclorul selectat de Blaga (Bei Săcel den Berg hinan. Rumaenische Volksdichtung, Dacia 1975) exprimă o încercare de „identificare“ cu autorul Nebănuitelor trepte. Studiul introductiv la versiunea germană a Celor mai frumoase poezii conţine câteva rânduri citabile:
„Întâlnim mereu motivul morţii păgâne, opus celei transcendentale creştine, motiv ce a răsunat atât de mişcător pentru prima dată în „Gorunul“. Viziunea lui Blaga este o viziune ctonică asupra lumii: lumea sa — lume de morminte — este, deci, într-un sens mai adânc, o lume pământească. (…) În izbăvirea de cuvânt, de nume, de înfăţişare — de semnele individuării — se închide cercul fiinţării integre, cercul monismului poetic a lui Lucian Blaga. În poemul Mirabila sămânţă… Blaga mărturiseşte a fi poetul „încântării“ faţă de tot ce „sporeşte şi creşte-n izvorniţă“. Miraculoasa putere creatoare a seminţei nu este decât aspectul complementar al somnului în lumea mormintelor, al întoarcerii la surse…“. Wolf Aichelburg, Lucian Blaga, poetul. Cuvânt înainte la volumul Lucian BlagaPoeme/Gedichte Ediţie bilingvă, versiune germană şi cuvânt înainte: Wolf Aichelburg, Ed. Albatros 1976, pp 9–10. […]