Ion Pillat a avut revelaþia vocaþiei sale de poet. Astfel prin intermediul poeziei universale el s-a descoperit, treptat, pe sine însuºi, travestindu-se la început, livresc, în diverse chipuri, din care s-a descojit cu timpul, impunându-ºi propria sa personalitate ºi fãurindu-ºi destinul de poet român de culturã ºi de importanþã social-politicã europeanã. Propria sa operã, mai ales aceea de traducãtor din poezia universalã, activitatea sa, entuziastã, pe plan cultural european reflectã propria sa devenire, pornitã o datã cu dobândirea imensei sale culturi.
Programul sever, dar ºi viaþa trepidantã, pe care Mariuþa Pillat a impus-o copiilor sãi, la Paris, paralel cu studiile ºcolare ºi apoi universitare, ducându-i la monumente de artã, muzee, teatre, operã ºi concerte, executate de cei mai celebri interpreþi ai timpului, au rodit fericit în sufletul adolescentului Ion Pillat. în octombrie 1910 împãrtãºeºte mãtuºii sale, Leliþa, extazul simþit de el dupã ce a ascultat opera Electra de Richard Strauss pe un libret de Hugo von Hofmannsthal Piesa mi-a provocat timp de douã ceasuri cea mai puternicã impresie esteticã pe care am resimþit-o vreodatã în viaþã / mai puternicã chiar ca Boris Godunov / Eram ca nebun gustam viaþa cu o voluptate extraordinarã, viaþa pur esteticã ºi muzicalã a tragediei pe lângã care a noastrã nu e decât ceva mic ºi urât Am plâns, nu mi-e ruºine sã o mãrturisesc, ºi sunt primele lacrimi care mi s-au pãrut dulci, cãci nu le-am vãrsat pentru cã era tristã piesa dar fiindcã simþeam adevãrul, realitatea nu le-am vãrsat pentru mine, dar pentru frumosul pur Mã îndoiesc sã pot ajunge vreodatã sã fac ºi eu ceva care sã rãmânã ºi totuº mã simt ca un arc care se îndoaie tras de o mânã nevãzutã. Sãgeata va pleca? Va ajunge la þintã?
În Mãrturisiri (Extras din Revista Fundaþiilor Regale, nr. 2, 1942) declara: «Noaptea pe stepã» a fost scrisã pe un vechi motiv sufletesc, în timpul executãrii bucãþii simfonice «Dans les steppes de lAsie centrale» de Borodin într-o salã de concerte din Paris ºi scrisã cu creionul pe dosul programului muzical. «Sarcofagele» din «Eternitãþi de o clipã» sunt replica nereuºitã, a celor antice vãzutã de mine la Muzeul Imperial, pe atunci, din Istanbul.
Cele douã poeme intitulate În catedralã scrise în 1906 ºi 1907, deci la 15 ani, fuseserã inspirate dupã ce vizitase monumentele Notre Dame de Paris ºi Notre Dame de Chârte.
În prima sa tinereþe, îndemnat de mirajul ºi excentricitatea poeziei lui Alexandru Macedonski, el însuºi rodit de realizãrile poeziei parnasiene ºi simboliste franceze, scrie poemele din Visãri pãgâne (1912), Eternitãþi de o clipã (1914) ºi Amãgiri (19141916), oglindind o imaginaþie tumultuoasã revãrsatã în motive ºi teme fabuloase de o mare diversitate prin care transpar diferitele nãzuinþe ºi ipostaze ale sufletului sãu. El declara sincer ºi candid cã a fost influenþat de parnasienii: Leconte de Lisle, Heredia, Maurice de Guérin, Charles Baudelaire ºi apoi de Edgar Poe, Robert Browning, Dante, Gabriel Rosetti, Omar Kayam, Lofcadio, Hearn, Maurice Barrés, DAnnuzio, André Gide, Verlaine, a cãror opere le citise cu patimã.
Cu toatã învãþãtura sa înaltã, a experienþelor livreºti ºi a cãlãtoriilor, nu se poate spune cã Ion Pillat devenise, atunci, un european. La 51 de ani, în Mãrturisiri, el singur se pocãia nemairecunoscând exotismul emfatic, extravaganþele, travestiurile poetului aventurier care fusese la 21 de ani.
Pare paradoxalã afirmaþia cã numai atunci când Ion Pillat conºtientizeazã cã gândirea ºi sufletul sãu au fost hotãrâte de viaþa patriarhalã petrecutã în copilãrie la Florica «pe Argeº în sus» de tradiþiile culturale moºtenite, de istoria ºi natura României, el devine personalitate europeanã. Prin intermediul complexei sale formaþii intelectuale, incluzând evoluþia specialã a folclorului ºi literaturii române cât ºi a poeziei europene, orientale ºi americane, el are revelaþia geniului specific al poporului român ale cãrui opere ar fi vrut sã le comunice întregii lumi.
Fiind de o sociabilitate extremã ºi favorizat de misiunea sa ca reprezentant cultural al României la Societatea Naþiunilor de la Geneva, are prilejul de a lega prietenii frumoase cu mari scriitori europeni.
În 1931 îi trimisese lui Valéry Larbaud o numeroasã colecþie de clasici români ºi o listã cu cãrþile absolut necesare pentru cunoaºterea Istoriei literare, a Prozei, a Romanului ºi Poeziei române.
Ca delegat la congresele anuale ale P.E.N. clubului ºi la conferinþele Uniunii asociaþiilor pentru Societatea Naþiunilor are ocazia la 20 septembrie 1935 sã propunã ca Institutul de Cooperaþie sã publice o mare colecþie de traduceri într-una sau mai multe din marile limbi universale (franceza, germana, engleza etc.) a operelor mai reprezentative a literaturilor þãrilor din Europa cu o limbã regionalã.
Ion Pillat înfãptuia atunci ceea ce constata G. Cãlinescu în anul 1944 în Specificul naþional: «Istoria literaturii române» nu poate sã fie decât o demonstraþie a puterii de creaþie române cu notele ei specifice, arãtarea contribuþiei naþionale la literatura europeanã.
Calitatea sa de personalitate europeanã este doveditã de activitatea sa militantã pe plan cultural împletitã cu opera sa de traducãtor.
Ion Pillat a dorit sã-ºi intituleze volumul sãu de traduceri din lirica europeanã ºi americanã Sufletul altora Exerciþii de echivalenþe lirice1. Prin traduceri, Ion Pillat înþelegea «tãlmãciri», ceea ce presupune un intermediar. Poemul original apare astfel învestit cu ceva în plus sau în minus. Sau poate este de nerecunoscut în noua înþelegere datã de tãlmãcitorul care nu a putut sã facã abstracþie de propria sa personalitate pentru a echivala întocmai trãirea creatorului. Edificatoare rãmân în acest sens atât de deosebitele redãri în graiul românesc ale Florilor rãuluide Charles Baudelaire, în versiunile poeþilor: Arghezi, Ion Pillat ºi Alexandru Philippide.
În prefeþele la Florile rãului ºi Anabasis, Ion Pillat declara cã în actul traducerii a fost condus de dorinþa ca prin exerciþiul de a da echivalenþã liricã unor opere atât de diverse ºi de un puternic potenþial energetic, sã încerce sã îmbogãþeascã expresivitatea limbii române. Intitulându-ºi volumul Sufletul altora el este interesat de poeþii lumii care-i deschid mereu ºi mereu alte porþi spre eliberare ºi splendoare. Din noul arabesc þesut de aceste alegeri se poate reconstitui propriul sãu suflet. în mod ciudat, prin citirea concomitentã, urmãrindu-se cronologic atât opera proprie, cât ºi traducerile, se ajunge la înþelegeri surprinzãtoare, a multiplelor faþete ºi a evoluþiei în timp a sufletului lui Ion Pillat.
Cãlãtoria din anul 1927 în Grecia a fost hotãrâtoare pentru poezia ulterioarã a lui Ion Pillat. Contactul cu peisajul grecesc, din suiºuri scoborând spre câmpii, amfiteatre absorbind privirile, lumina scânteind mãrile Egeii ºi Mediteranei orientale, cerurile vaste scãldând coloanele templelor în ruinã,
1 Ion Pillat, Opere, vol. 4. Sufletul altora, ediþie îngrijitã de Cornelia Pillat. Editura Eminescu, Bucureºti, 1988.
perfecþiunea zeiascã a unei statui, i-au provocat o profundã ardere sufleteascã. Peisajul, arta ºi cultura Greciei antice, i-au determinat, la maturitate, opþiunea pentru limpezimea ºi eleganþa olimpianã a clasicismului.
Poetul în tinereþe se frãmântase în gãsirea unei credinþe care sã-i satisfacã întrebãrile minþii ºi ale inimii (Sunt zile). Expansiunea dionisiacã a fiinþei sale ºi dorurile ancestrale, pãstrate în adâncul fiinþei ºi mãrturisite în atâtea poeme (Centaurii, Cântecele stepei, Cântecele mãrii, Transhumanþã) deznãdejdea în faþa fragilitãþii vieþii (Pe Argeº în sus) se potolesc, dominate acum de dezvoltarea în acest climat a facultãþii sale latente, apolinice, de a le stãpâni prin lumina inteligenþei ºi a generozitãþii sufleteºti. Poetul atestã: Cred cã toatã poezia mea de la «Caietul verde» (1932) încoace, a fost influenþatã de miracolul elin Clasicismul ºi-a lepãdat astfel vechimea posomorâtã luatã din manuale ca sã-ºi recapete veºnicia ºi glorioasa tinereþe la cãldura soarelui egeic învietor pentru mine de mitologii (op. cit.) Deºi afirmã cu tãrie cã în toate volumele de poeme scrise de la «Caietul verde» (1932) pânã la«Împlinire» [1940] perioadã pe care o considerã cea mai rodnicã în creaþii originale el s-a strãduit sã dea un stil clasic sau neoclasic pentru poezia româneascã, noi am aplica artei scrisului sãu ceea ce el spune în Portrete lirice(Ed. Cugetarea, [1935]) despre calitatea versului lui Goethe din West-öestlicher Divan: E dupã noi în aceastã poezie o încercare de a crea deasupra stilului romantic ºi clasic cunoscut Europei un stil nou de lirism mondial. Este ceea ce s-a strãduit sã realizeze el însuºi.
O datã cu naºterea în poezie a fiinþei sale inconfundabile, întruchipatã prin poemele din Bãtrînii (1922), Pe Argeº în sus (1923), Satul meu (1925), Biserica de altãdatã (1926) atribuite de critica tradiþionalismului începe prodigioasa activitate de traducãtor. Aºadar, el îºi numea «tãlmãcirile», exerciþii de echivalenþe lirice», ceea ce înseamnã încercarea de a se ridica la gradul de incandescenþã a creaþiei originale, de a o renaºte prin propria sa trãire ºi prin transpunerea sa în limba românã, care îi infuzeazã prorpriile ei seve. Ion Pillat, cititor împãtimit de versuri, simþea nevoia sã comunice generos, prin tãlmãciri, comori de poezie strãinã. Prin acest contact permanent era el însuºi întãrit cu noi energii creatoare. Se producea astfel un transfer magic, poemul respectiv fiind învestit cu o putere în plus, iar originalitatea lui dând un stimulent proaspãt traducãtorului.*
Este captivantã varietatea traducerilor divulgând o curiozitate neistovitã pentru diferite puncte de vedere ºi moduri de a le exprima în poezie. între 19221923, în plinã etapã tradiþionalistã, Ion Pillat cere concursul lui
* George Steiner, Dupã Babel. Aspecte ale limbii ºi traducerii, 1983, Ed. Univers, Bucureºti.
Oscar Walter Cizeck ºi traduce cu o sensibilitate ºi dãruire pasionatã 16 din poemele rãtãcitorului ºi înstrãinatului poet austriac Georg Trakl, a cãrui operã era de abia cunoscutã la noi, introdusã fiind de scriitorii din Transilvania. Poezia lui Trakl aparþinea expresionismului german, care reînnoia literatura, opunând impresionismului ºi naturalismului un patos subiectiv, vizionar, o tensiune extaticã cu accente halucinatorii, o transcendere fantast tragicã a realitãþii. în acelaºi timp tãlmãceºte ºi ºase poeme de Ivan Goll, reprezentând o altã faþetã a expresionismului. Traducãtorul gãseºte elan ºi cuvinte puternice care sã transpunã în limba sa, protestul împotriva mizeriei ºi dezumanizãrii oamenilor abrutizaþi de muncã, traumatizaþi de automatismul condiþiilor de viaþã din marile oraºe burgheze. Sec ºi simplu este tradus ºi poemul lui Paolo Buzzi, Cântecul celor închiºi. Ce departe pare idilicul ºi nostalgia rafinatã din Pe Argeº în sus!
În acelaºi timp a fost atras ºi de ardoarea expresionistã a poemului Cântecul dragostei ºi al morþii stegarului Christoph Rilke, scris de Rainer Maria Rilke în graba tinereþii. Ion Pillat l-a tradus cu o încordare maximã, actul sãu de vitejie fiind învingerea dificultãþilor textului.
Peste un an însã, în 1924, Ion Pillat revine la unul din motivele sale predilecte «mitul centaurului», care l-a inspirat pe tot parcursul vieþii ºi pe care-l gãseºte reflectat în opera parnasianului Maurice de Guérin. El îi traduce poemele:Centaurul, Bacanta, pe care le publicã abia în 1942.
Poezii alese din Francis Jommes au fost traduse de Ion Pillat în 1926, asistat fiind pentru cele mai multe de I.N. Herescu. Deºi asemuit adesea poetului francez, nu se poate face decât o asemãnare aproximativã între peisajul încãrcat de istorie ºi de insuportabilã nostalgie din Pe Argeº în sus ºi priveliºtile parfumate de fân cosit în care Francis Jommes iubeºte, acceptând cu o dulce ºi resemnatã melancolie trecerea ºi dispariþia în timp.
Dar în ciclul Calendarul viei din vol. Limpezimi (1928), Ion Pillat gustã ºi el nonºalant, plãcerile vieþii la þarã ºi acceptã îngãduitor farmecul idilic al perindãrii anotimpurilor.
Dupã ce traduce din Moréas a cãrui poezie era o chintesenþã a artei truverilor ºi Pleiadei, trecând prin simbolism pentru a ajunge la clasicism Ion Pillat sãtul ºi de propriile sale peregrinãri livreºti, se înnoieºte aflând spontaneitatea directã ºi prospeþimea poeþilor Renaºterii americane, culminând în 1913. încã din 1924 exersase echivalenþe din Amy Lowell ºi Edgar Lee Masters pentru a continua masiv în 1929 cu Walt Whitmann, Emily Dickinson, Edwin Arlington Robinson, Amy Lowell, Robert Frost, Carl Sandburg, Sara Teasdale, Vachel (Nicholas) Lindsay, Edna St. Vincent Milay. în eseul sãu Portrete lirice: Lirica modernã americanã, declarã, definind astfel noua poezie, cã ceea ce l-a atras au fost: Nota de realitate directã comunicatã de poetul de peste ocean, eliberat de ºcoli literare ºi viziuni convenþionale, nota de vitalism dinamic, exprimând viaþa condensatã a cãrui dogmatism intern este strãin de analizele subtile ale unei psihologii uscate ºi nota de umanism în înþelesul de pasiune umanã, natura fiind doar un cadru pentru bucuriile ºi durerile omului. În 1946, Petru Comarnescu afirma cã pânã atunci nimeni nu a fãcut la noi mai mult pentru introducerea adecvatã a poeþilor americani decât Ion Pillat, care era convins cã, prin cunoaºterea lor, însãºi poezia românã va cãpãta utile orientãri nu de imitaþie, ci de metodã ºi tehnicã.
În anul 1932 în Caietul verde, în care vraja luminii clasice alterneazã cu iremediabila deznãdejde a Elegiilor, Ion Pillat include tãlmãcirile: Rãsunet de Goethe, Drumul Magilor de T. S. Eliot, Fântâna romanã de Conrad Ferdinand Meyer, Fântâna romanã ºi Pãrãsit pe munþii din suflet de Rainer Maria Rilke, Stãpânul insulei de Stefan George, Versuri pentru un copil mic de Hugo von Hofmannsthal, poeme cu care sufletul sãu se identificã socotindu-le înrudite cu ale sale.
În acelaºi an, Ion Pillat gãseºte echivalenþa liricã a poemului Anabasis de Saint-John Perse, pe care Lucien Fabre o considera genialã, reînsufleþitã de expresivitatea limbii române. Monument al liricii europene, considerat de aceeaºi valoare cu opera lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Claudel ºi Valéry, poemul l-a atras pe Ion Pillat nu numai prin frumuseþea imaginilor concentrate într-o esenþã maximã ºi de o plasticitate densã, evocând halucinant relieful, vegetaþia, atmosfera, lumina lumii asiatice, forfota unui oraº, dar ºi neastâmpãrul ºi setea rãzboinicã a unui prinþ cuceritor. El pãrea cã dã astfel consistenþã Cântecelor stepei, scrise în tinereþe, inspirate de propriul sãu contact cu þinutul învãlurat de la Miorcani, din nord-estul Moldovei, pe care în copilãrie îl strãbãtea cãlare, închipuindu-se un erou din povestea lui Léon Cahun, La baniére bleu.
În 1933, an în care a scris arzãtoare poeme, apãrându-se sub Scutul Minervei de rãbufnirile pasiunii, Ion Pillat traduce din opera poetului englez de origine americanã T. S. Eliot: Animula, Marinã ºi vasta Þarã pustie, poem a cãrui tãlmãcire îi solicitã nu numai sensibilitatea, dar ºi inteligenþa încãrcatã de atâtea experienþe literare. El este atras de felul în care T. S. Eliot evocã, în aparenþã, direct ºi simplu, întâmplãri anodine ale vieþii cotidiene, care iau, neprevãzut, o întorsãturã fantasticã, lãrgindu-se cosmic ºi cuprinzând taina de nepãtruns «a morþii ºi a renaºterii prin moarte». Textul, presãrat cu aluzii ºi trimiteri la opere filosofice ºi literare de o varietate surprinzãtoare, îngrãmãdite bulimic, decizând formaþia învãþatului T. S. Eliot ºi constituându-i însãºi imaginaþia, l-au pasionat pe Ion Pillat, descifrându-le sensul ºi redând mãreþia acestui poem care a revoluþionat poezia.
În acelaºi timp cu devoþiunea sa pentru opera cripticã a lui T. S. Eliot, Ion Pillat este pasionat de William Butler Yeats, a cãrui poezie simplã ºi directã, cu puteri vizionare, era infuzatã de vigoarea sufletului irlandez. încã din 1933 se dedicase folclorului românesc, rezervã nesecatã pentru inspiraþia poeziei culte, arãtând în eseuri ºi antologii publicate în colecþia Pagini alese, serie nouã, temeinicia lui în operele lui Alecsandri, Creangã, Eminescu ºi Caragiale (Prozã literarã, Poveºti). Cu atât mai mult este fericit sã scoatã în evidenþã, prin tãlmãcirea unor poeme ale lui Yeats ºi prin eseul Sufletul irlandez în poezie (1933), forþa limbii anglo-irlandeze, altoitã cu reminiscenþe galice ºi supravieþuirea în poezie a folclorului celtic.
Este ciudat cã Ion Pillat nu a mãrturisit nicãieri cã a fost influenþat, întrucâtva, de Baudelaire în Sonete pariziene, titlul parafrazându-l pe cel al ciclului Tableaux parisiens din Les fleurs du mal. Sonetul Trecãtoare te duce cu gândul la cel al lui Baudelaire, A une passante dupã cum Bolnavei ºi Aceluiaºi se asociazã sonetelor: La muse malade, La muse Vénale, Remords posthume ºi Le portrait. în aceste poeme, scrise între 19 ºi 23 de ani ºi închinate, juvenil, viciului ºi plãcerii, Ion Pillat nu se afundã ca Baudelaire în saþiu ºi dezgust ºi nu urmãreºte ca acesta sclipirea veºniciei în extazul unei clipe, ci cautã urmele de nevinovãþie supravieþuind în fiinþa iubitei (Aceleiaºi I, Aceleiaºi II). în poemele Iubitei de departe ºi Aceleiaºi (III) el recunoaºte cu candoare coexistenþa paralelismului iubirii ideale ºi obsesiei patimei carnale, conflict suportat conºtient ºi cu voluptate de Baudelaire, robit de mulatra Jeanne Duval ºi atras totodatã de limpedea ºi pura doamnã Sabatier. în Eve, care are ca moto versul lui Alfred de Vigny Eve qui donc est tu?, Pillat alcãtuieºte o întreagã orchestraþie de însuºiri atât sublime, cât ºi senzual arzãtoare, proprii deopotrivã Evei.
Poemele lui Baudelaire închinate dragostei ºi femeilor iubite sunt minunat traduse. Ele par a fi zãcut în însuºi sufletul tãlmãcitorului, care ar fi aspirat sã le scrie chiar el, dar a fost împiedicat de pudoarea ºi discreþia disciplinei sale clasice.
În studiul sãu Actualitatea lui Baudelaire din Portrete lirice, Ion Pillat stãruise asupra dublei înfãþiºãri a lirismului din Les fleurs du mal, asupra oscilãrilor între Dumnezeu ºi Lucifer în ordine teologalã, între Jeanne Duval ºi Doamna Sabatier în ordine eroticã. El reflectase la antinomia structuralã a marelui poet ºi dezvoltase paralela dintre Florile rãului ºi Divina Comedie fãcutã de Stanislas Fumet sau «componenþa de misticism religios» comunã în opera lui Dostoievski revelatã de Jean Royêre.
Oare zbuciumul pornirilor contrare chinuind raþiunea, þinute în frâu ca o cvadrigã ºi forþând menþinerea limpezimii sufleteºti nu tulburã la citirea în profunzime a poeziei pillatiene?
Ceea ce apropie cel mai mult pe cei doi poeþi este structura clasicã a gândirii lor, alegerea versului alexandrin ºi preferarea sonetului ca ºarpantã a celor mai multe poeme în care este strânsã expresia patimelor, a extazului ºi contemplaþiei. Astfel, poemele selectate de Ion Pillat, pe parcursul vieþii îi oglindesc alte faþete ale personalitãþii sale, reflectate narcisist în poeziile altora. în anul 1932 se comemoreazã împlinirea a 100 de ani de la data morþii lui Goethe ºi, cu aceastã ocazie, Ion Pillat scrisese eseul Goethe poet liric, ca prefaþã la antologia lui ªt. Neniþescu, Goethe. Poezii, Bucureºti, ed. Universalã Alcalay, reprodus în Portrete lirice. Tot în 1932 publicase în diverse jurnale literare traducerile: Bun venit ºi bun rãmas, Cântecul duhurilor peste ape, Hotarele omului, Rãsunet, Cântec ºi formã, Pe lac (în colaborare cu ªt. Neniþescu) Deasupra duhurilor toate, Cea de a ºaptea elegie romanã,Nãdejde fericitã, jalonând diferitele perioade ale poeziei lui Goethe. La acea epocã, Ion Pillat nu se gândea sã alcãtuiascã un volum de traduceri din poezia germanã deoarece la fel ca Stanþele lui Jean Moréas, incluse în 1927 în vol. Limpezimi, ºi ca unele din traducerile din poezia germanã, asociate Caietului verde (1932), despre care am vorbit la locul potrivit, tot astfel el integreazã în atmosfera prielnicã volumului Þãrm pierdut traducerile: Fantezie de searã de Hölderlin, Ziua pãstorului, Omul ºi Faunul de Stefan George. Deºi rãmâne el însuºi, perfect diferenþiat, poetul nostru înþelege sã-ºi orchestreze opera în ansamblul poeziei universale. Cultul creaþiei ºi cel al contactului permanent cu operele poeþilor, nu numai români dar ºi strãini îi erau coordonatele vieþii.
Având atâtea traduceri, Ion Pillat se hotãreºte în 1937, sã alcãtuiascã un volum cu poemele iubite din lirica germanã. în liniºtea Miorcanilor, el transcrie în elegantul manuscris (4218 B.A.R.) al Versurilor din Miorcani, 54 de tãlmãciri, unele lucrate chiar atunci, altele pe parcursul anilor, la Bucureºti, ºi alese din poeþii veacurilor XVIII, XIX, XX. Lectura lor ne reaminteºte ceva din discreta melancolie din Eternitãþi de o clipã, Amãgiri, Grãdina între ziduridin elegiile Caietului verde sau de lumea antichitãþii greceºti din Þãrm pierdut. Ion Pillat nu þine seamã de succesiunea cronologicã a poeþilor, ci le asociazã poemele acestora dupã modul în care ele îºi rãspund, comunicând peste timp. Dar în volumul Din poezia germanã el va rândui poeþii cronologic, fiind inclus la locul potrivit Goethe ºi, de asemenea, Schiller ºi adãugându-se poemelor traduse deja din Hölderlin, Meyer, Stefan George ºi Rilke. Nu se poate spune însã cã Antologia astfel alcãtuitã exemplificã evoluþia poeziei germane, de la Luminism la Sturm und Drang, de la romantism la seninãtatea Sudului antic ºi la nemãrginirile inefabile sublimate în poezia purã a lui Rilke. Este vorba de poeme prin a cãror transparenþã el suprinde ceea ce, din sufletul poetului ales îi era propriu ºi lui însuºi. Este deci vorba de un dialog de o tãinuitã corespondenþã.
Ultima pasiune a lui Ion Pillat a fost poezia spaniolã din care traduce poeme de Ruben Dario, Antonio Machado, Juan Ramón Jiménez. Sunt versuri pline de esenþa unor parfumuri ºi nostalgii, doruri ultime ale unei vieþi trãite fierbinte ºi total de Ion Pillat.
Este straniu de semnificativ faptul cã, la sfârºitul acestor peregrinãri prin poezia universalã, care-l conduc ca într-un basm la descoperirea propriului sãu suflet, schimb care-l calificã pe Ion Pillat un poet al lumii , el îºi sfârºeºte patima pentru poezie, tãlmãcind la 2 iunie 1944 un an înaintea morþii sale, poemul Ferice ca Ulisse de Joachim du Bellay, rãspunzând astfel peste zeci de ani propriei sale poezii Cãlãtorul (1918), al aflãrii de sine însuºi în peisajul natal.