Am aflat de existenţa şi de activitatea criticului de artă Dan Hăulică la sfârşitul anilor ’60 – în vremuri, pentru mine, de acum imemoriale – când ascultam la radio, de la mare distanţă, dintr-un oraş de provincie, Vocile artei moderne. Faptul că picturi şi sculpturi îţi erau aduse aproape în absenţa imaginilor îmi părea un lucru de taină, în măsură să deştepte şi să antreneze imaginaţia şi odată cu aceasta şi un dor neostoit de-a cunoaşte, cândva, toate acele lucruri mai de aproape. Pentru mine – elev în ciclul gimnazial – vocea prin care „vocile artei moderne“ se lăsau auzite era chiar Vocea. Mai târziu, printre palorile în alb şi negru ale ecranului TV, am zărit şi chipul criticului, care mi s-a părut neobişnuit de tânăr. A fost un fel de surpriză – nu dezamăgire! – căci pe atunci îmi părea firesc să fiu călăuzit prin „arcanele“ ori printre complicatele meandre ale artei în general şi ale celei moderne în particular de un maestru atoateştiutor. Cum propriu-mi imaginar se supunea pe atunci mai lesne obişnuinţelor şi convenţiilor imaginarului colectiv, asociam în mod mecanic ideea de maestru unui chip purtător al însemnelor senectuţii. Un asemenea efect de surpriză, o atare „răsturnare de situaţie“ – care era, de fapt, o „răsturnare a aşteptărilor“ – mi-a mai fost dat să experimentez şi a doua oară.
[…]Bucureşti, sfârşit de august 2014