Geta Brătescu face parte din tipologia artiştilor compleţi, a artiştilor generoşi care îţi sunt invizibil alături, dezvăluindu-ţi, fără a ţi se adresa direct şi fără o solidaritate directă cu tine, fragmente din universul lor mental. Artista divulgă uneori originea lucrărilor sale şi modul intim în care acestea s-au construit într-un anumit mediu şi nu în altul, într-o anumită retorică, scrie despre orientarea privirii ei în spaţiu, despre luarea în posesie a acestuia şi transformarea lui în geometrie („Vocile corului de copii, înălţate în strălucirea acestei zile, sunt curate asemenea liniei care conturează natura terestră pe cerul străveziu“, scrie artista fascinată de Italia, aflată la Assisi), despre obsesiile, viziunile, persistenţa lor astăzi.
Artista lucrează în atelier de peste 50 de ani; dar atelierul său se prelungeşte şi în scris: jurnal, roman, jurnal de călătorie. Literatura ei îi completează arta, nu e o ilustrare, nu e un surplus didactic, ci o operă în sine. Ceea ce opera artistică şi opera literară au în comun este mâna care desenează şi scrie, „spre o poietică a hazardului“ (parafrazând titlul unei cărţi de Irina Mavrodin).
În cazul unei lucrări de complexitatea proiectului Medeea (care cuprinde mai multe serii, create între 1979 şi 1981), ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai generoase opere a Getei Brătescu, în faţa unui proiect artistic complet, ataşat şi, în acelaşi timp, definitiv desprins de mitul-mamă. O avem în faţa noastră pe Medeea transfigurată de artistă în patru stări diferite, de la Cele şase zile lucrătoare ale Medeei (6 desene, 1979), la Portrete ale Medeei (10 litografii la 5 culori, 1979), Ipostazele Medeei (I-X, desen colorat în material textil, 1980) şi Exerciţii medeice (I-VIII, desen în material textil, 1980–1981).
Dar lor li se adaugă confesiunea artistei: „Am desenat un peisaj insular cu copac ruginiu văzut de sus. Era un proiect pentru litografie. Ridicând hârtia s-a ivit un chip din profil. Atunci văzusem Medeea, filmul lui Pasolini […] M-am oprit la calitatea de portret a proiectului şi l-am reluat în alte cinci variante“. O declaraţie care poate deja deruta. Pentru că tema Medeei apare, nu direct, cum ne-am fi dorit sau imaginat, ci derivată dintr-o altă intenţie. Nu opera creşte în jurul Medeei, ci Medeea se supune operei. Cu ocazia expoziţiei Portrete ale Medeei din 1981, de la Galeria Simeza, a fost publicat un corpus de texte scrise în jurul Medeelor. Ştefan Aug. Doinaş merge pe firul mitului, explicând tensiunea fiecărei serii — de la „existenţa embrionară“ a primelor lucrări, la portretele care „repetă o figură aproape umană“, la violenţa desenelor în textil, până la „nivelul de «bătrâneţe al temei»“, în cusăturile pe in alb, făcute liber, din memorie, eliberate de autoritatea formei-tipar. Radu Petrescu vede în periplul medeic o călătorie a cunoaşterii, pe care artista o face liber, în toate sensurile. Andrei Pleşu o analizează pe Medeea din perspectiva paradoxului feminităţii ei distopice şi identifică la Geta Brătescu „febra unei inventivităţi profesionale mai curând inconfortabile“. Şi iată, acestora li se adaugă noile discursuri curatoriale internaţionale. Seria Ipostazele Medeei a fost expusă în Geta Brătescu: Atelierele artistului (la Salonul de Proiecte din Bucureşti, în 2012) în vecinătatea Documentaţiei Mediterana şi a Desenelor pre-Medeice (1975–1978). Curatoarea Magda Radu a gândit acest loc de întâlnire al lucrărilor ca pe un spaţiu-atelier mental autonom, virtual. […]