D-NA FRANCES TROLLOPE CA OBSERVATOARE TOCQUEVILLE-IANĂ

Despre democraţie în America, cartea lui Alexis de Tocqueville, este renumită pentru analiza subtilă pe care o face democraţiei. Cu toate că instaurarea democraţiei garantează un fel de „teroare religioasă“, iar Tocqueville deplânge lipsa de onoare aristocratică, de gust estetic şi de rafinament cultural a democraţiei americane, el totuşi salută modul în care democraţia conduce la o stare generalizată de compasiune, transparenţă şi spontaneitate autentică, prea lesne gâtuite de convenţiile rigide ale unei societăţi aristocratice. Prin contrast, d-na Frances Trollope, căreia prietenii îi spuneau, plini de afecţiune, „Fanny“, nu găseşte absolut nimic mântuitor în democraţia americană. Călătoria ei din 1827 în America, pentru a pune bazele unei afaceri cu produse textile la Cincinnati, s-a dovedit a fi o dezamăgire teribilă, din punct de vedere atât personal, cât şi financiar. Şi totuşi, vizita ei, ca şi cea a lui Tocqueville şi Beaumont după numai câţiva ani, a culminat cu scrierea unei cărţi-analiză a societăţii americane, care s-a bucurat de mare succes. Manierele domestice ale americanilor a fost un bestseller în Anglia şi Statele Unite încă de la apariţie, în martie 1832. Teza ei anti-republicană şi exemplele pline de culoare pe care le dă în privinţa manierelor abominabile ale americanilor sunt binecunoscute şi adeseori citate de istoricii sociali. Cu toate acestea, cartea s-a bucurat de prea puţină atenţie specializată din partea politologilor. Ba mai mult, ea este adesea dată la o parte ca fiind o expresie dusă la extrem a criticii aristocratice formulate de Tocqueville la adresa democraţiei americane — chiar dacă fără analiza penetrantă pe care el o face relaţiei dintre societatea americană şi sistemul ei de guvernare.

Îmi propun să rezist tentaţiei de a citi cartea d-nei Trollope ca pe nici mai mult, nici mai puţin decât o precursoare înăcrită şi condescendentă a celei a lui Tocqueville, Despre democraţie în America. Printr-o analiză a relatării bogate în detalii pe care o face Trollope în privinţa şederii şi a călătoriilor ei prin America, capitolul de faţă va sublinia câteva diferenţe majore între cele două viziuni asupra democraţiei americane. Dacă Tocqueville apreciază trăsăturile mântuitoare ale manierelor şi moralei democratice, mai ales genul de spontaneitate autentică şi egalitarism democratic pe care le manifestă americanii în relaţiile dintre ei, Trollope vede numai „vulgaritate“, „grosolănie“, „familiaritate“, „impertinenţă“ şi un „deficit universal de bune maniere şi comportament decent“. Şi totuşi, cartea ei pare să rivalizeze cu, ba chiar să depăşească mult-pomenita carte a lui Tocqueville când vine vorba de considerarea directă şi insistentă a manierelor americane. Oricum ar fi, accentul nu cade la ea, precum la Tocqueville, pe felul în care obiceiurile civice şi instituţiile politice le folosesc americanilor pentru auto-guvernare şi cum funcţionează ele pentru a „pune la lucru democraţia“ într-un sens politic restrâns. Mai degrabă, dispreţul ei reacţionar faţă de tot ce este american şi republican demonstrează o profundă apreciere a felului în care manierele cotidiene — sau lipsa lor — ajung să semnifice şi să genereze democraţia în sensul mai larg al unei societăţi de oameni egali, care experimentează democraţia în calităţile lor de persoane particular e şi publice deopotrivă. Ironia face ca lucrarea d-nei Trollope să capteze mai bine decât a lui Tocqueville sensul în care normele americane ale civilităţii servesc la comunicarea unui simţ al egalităţii şi demnităţii intrinseci a tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte: există o legătură nu numai între social şi politic, după cum şi d-na Trollope, şi Tocqueville recunosc, dar şi între aspectele formale ale manierelor şi dimensiunile concrete ale moralităţii, cărora le conferă semnificaţie.

Mergând pe urmele politologului Judith Shklar şi urmând analiza crucială pe care o realizează ea pe tema „viciilor obişnuite“ ale unei democraţii, voi începe de la premisa că teoria politică trebuie să aibă în vedere acele „rele curente pe care ni le facem unii altora în fiecare zi“ . Deşi se delimitează de criticile aduse Americii de d-na Trollope şi subliniază „virtuţile obişnuite“ ale societăţii democratice, capitolul de faţă abordează şi una dintre marile enigme ale istoriei intelectuale a liberalismului. Mai exact, cum se face că noţiunile de „civilitate“ şi „maniere“, aşa cum erau ele înţelese în secolul XVIII, s-au putut transforma, în mai puţin de jumătate de secol, dintr-un ideal democratic al spontaneităţii vioaie, al includerii şi al respectului reciproc în felul de a-i trata pe ceilalţi într-un concept exclusivist, aşa-numita politesse devenind semnul distinctiv al claselor superioare? Genealogia civilităţii, de la originile ei democratice din scrierile de secol optsprezece ale lui Smith şi Hume la permutările ei exclusiviste din secolul nouăsprezece este paralelă cu consolidarea democraţiei însăşi. Critica fermă a democraţiei americane, făcută de d-na Trollope, ne îngăduie să distingem aceste două sinonime care se referă la „maniere“ şi care se intersectează în mod curent — civilitatea şi politeţea — şi să stabilim de ce al doilea dintre ele a căpătat conotaţii atât de nefaste şi de exclusiviste abia în zorii democraţiei moderne.

MANIERELE ŞI MORALELE: CIVILITATE SAU POLITEŢE

O trăsătură distinctivă a gândirii politice din secolul XIX este ideea că există o legătură între social şi politic. Tocqueville, J.S. Mill şi alţii au insistat asupra faptului că democraţia era cel mai bine înţeleasă ca o „condiţie socială“, mai degrabă decât în permutările ei instituţionale, ca sistem al domniei majorităţii. Chiar dacă au apreciat, din punct de vedere funcţional, felul în care manierele democratice sunt împletite cu instituţiile politice ale unei naţiuni, aceşti autori par să fi priceput numai parţial faptul că relaţiile sociale cotidiene au şi o dimensiune morală şi politică. Judith Shklar şi-a făcut publică această teză în cartea Ordinary Vices, în care analizează semnificaţia politică a viciilor cotidiene, precum ipocrizia, condescendenţa şi snobismul, ale căror valenţe morale sunt în mod evident antidemocratice. „Snobismul — notează ea — este refractar la regulile democraţiei“, iar normele democratice „îl condamnă ca pe o violare ticăloasă a etosului public.“ Totuşi, analiştii sociali şi politici nu au pus mare preţ pe teoria fundamentală a Judithei Shklar în privinţa relaţiilor dintre maniere şi morală. Cei care, precum Norbert Elias, au luat cel mai tare în serios dimensiunile politice ale manierelor, politeţii şi civilităţii, s-au blocat, în general, în zona nedemocratismului sau a exclusivismului lor. E de înţeles acest lucru, pentru că perspectivele de curte asupra politeţii au servit, de obicei, drept unelte penetrante şi batjocoritoare de excludere socială, îngăduindu-le claselor superioare să pretindă anumite prerogative sociale şi restrângând mobilitatea socială a celor hotărâţi să se ridice prin propriile lor ambiţii şi talente. Cu toate acestea, punând accentul numai pe chipul nedemocratic al manierelor, există riscul de a trece cu vederea modul în care „virtuţile obişnuite“ ale unei societăţi democratice, cu virtutea ei esenţială, civilitatea, poate servi drept modalitate de a marca şi reproduce egalitatea democratică.

Altfel spus, există diferenţe cruciale între „manierele“ democratice sau civilitatea întâlnite de d-na Trollope în America şi standardele aristocratice de politeţe cu care le compară şi le judecă — distincţie care le-a scăpat unor critici precum Elias, John Keane şi alţii. Mai mult decât atât, viziunea după care manierele sunt nişte simple invenţii elitiste, nişte instrumente de control social, de manipulare şi excludere, tinde să le omită valoarea intrinsecă, precum şi potenţialul lor de a comunica virtuţile democratice ale includerii, respectului şi demnităţii. Dificultăţile întâlnite de d-na Trollope în America — deopotrivă în privinţa repulsiei pe care a resimţit-o faţă de manierele democratice de acolo şi a primirii glaciale de care s-a bucurat din partea cetăţenilor americani — izvorăsc fie şi parţial dintr-o fundamentală neînţelegere de acest tip. La o cercetare mai atentă, vom vedea că indignarea ei în faţa stadiului barbar al manierelor republicane din America izvorăşte nu din faptul că americanilor le lipsesc „manierele“ cu desăvârşire — după cum afirmă pe alocuri —, ci, mai degrabă, din propriile ei aşteptări frustrate, legate de politeţea aristocratică.

Orice analiză care vede în d-na Trollope o reprezentantă a standardelor de politeţe aristocratice sau curtene trebuie să înceapă prin recunoaşterea faptului c-ar fi nepotrivit ca ea să fie descrisă drept aristocrată. Soţie a unui avocat al cărui birou de avocatură scăpătase din cauza neglijenţei şi a cărui tentativă de a se reinventa ca orăşean-fermier se dovedise o egală dezamăgire, Frances Trollope se trezise oscilând în pragul falimentului. După ce nu reuşise nici să primească o moştenire din partea unui unchi care ar fi scăpat-o de necazurile financiare ale familiei, în 1827, familia Trollope şi-a făcut planuri să deschidă un magazin universal minunat în vestul Statelor Unite. Când şi structura bizară pe care a ridicat-o pentru a-şi organiza în ea marele „Bazar“ din Cincinatti, Ohio, a condus la un nou eşec, d-na Trollope s-a întors în Anglia şi a scris Manierele domestice ale americanilor, carte publicată în martie 1832 şi care a fost primită cu un mare succes şi de public, şi de critică. În ciuda fascinaţiei pe care o încerca în faţa succesului mercantil, de-a lungul întregii cărţi îşi uimeşte cititorii cu sentimentul ei de a fi apostolul valorilor unei culturi aristocratice, ca şi cu sentimentul palpabil de nesiguranţă legat de locul ei — ca membră a unei mici nobilimi în curs de scăpătare — într-o asemenea societate. În orice caz, apelurile ei retorice la „galanterie“, „bună creştere“, „autentic rafinament“ şi „comportament de domn“ au mai multe în comun cu aristocraţia şi mediul de curte, decât cu genul de civilitate democratică, deferenţă reciprocă, sociabilitate şi spontaneitate vioaie pe care le întâlneşte printre cetăţenii republicani. Primirea entuziastă de care s-a bucurat cartea ei în Marea Britanie din partea criticilor tory (conservatori) ai Legilor Reformei din anii 1830 — şi denunţarea ei caustică în publicaţiile whig (liberale), precum Edinburgh Review — pare o mărturie suplimentară pentru această afinitate.

Frances Trollope a fost îngrozită de „lipsa totală şi absolută a manierelor“ în America. Cu toate că nu se aventurează „să hotărască dacă este bine sau rău ca omul să pretindă rafinament în manierele şi obiceiurile societăţii în care trăieşte“, e clar, totuşi, că se plasează de partea lui Burke şi a altor conservatori atunci când susţine importanţa manierelor ca fiind „lustrul care ascunde aspectele mai fruste şi mai dure ale naturii umane“ . Aşa cum am arătat mai sus, felul în care descrie „lipsa totală şi absolută“ a manierelor vrea să spună, de fapt, că „manierele“ cu care s-a întâlnit în Statele Unite erau clar definite şi omniprezente. Nu-i vorba că americanilor le lipsea un sistem coerent de „maniere“; d-na Trollope nu face decât să dezavueze formele pe care le luau acestea. Deşi formulată într-o lumină puternic negativă, descrierea pe care ea o face manierelor americane trimite cu gândul la dispoziţie spre „civilitate“, atât de marcant prezentată în scrierile de secol optsprezece ale lui Hume, Smith, Ferguson şi alţi adepţi ai unei societăţi comerciale. Spre deosebire de standardele de curte ale politeţii, ale căror aspecte exclusiviste erau atât de apăsate, virtuţile civilităţii aparţineau unei societăţi comerciale, de clasă medie, pluraliste şi, în ultimă instanţă, democratice, a cărei valoare motivantă era egalitatea. Juxtapunerea dintre aceste două sisteme de maniere — civilitatea democratică şi politeţea aristocratică —, iată ce-i conferă relatării d-nei Trollope despre morala americană caracterul intuitiv şi ascuţimea critică, îngăduindu-ne să examinăm mai în amănunt semnificaţia socială şi politică a amândurora.

Analiza ei ridică şi semne de întrebare istorice despre tranziţia de la una la cealaltă. Tocqueville nu este singurul gânditor care consideră că răspândirea egalităţii democratice este menită să înlocuiască o societate aristocratică depăşită. Şi totuşi, în ciuda caracterului său „providenţial“ sau „scris“, acest proces de democratizare era departe de a fi fost complet chiar şi pe timpul lui Tocqueville. Fascinaţia scoţiană de la mijlocul secolului XVIII în faţa civilităţii şi a manierelor claselor de mijloc se transformase deja, în prima parte a secolului XIX, în acea politeţe ale cărei implicaţii exclusiviste sunt binecunoscute, iar spre sfârşitul aceluiaşi secol XIX, chiar şi în Statele Unite începuseră să se răspândească anumite standarde ale cuviinţei şi civilităţii claselor de mijloc, aflate deasupra şi în contra „grosolăniei“ evidente a imigranţilor şi celorlalţi naturalizaţi din clasele de jos. Sunt semnificative cazurile în care d-na Trollope invocă manierele şi politeţea de curte, pentru că par să reprezinte ultima tresărire a standardelor aristocratice — chiar şi la modul caricatural — în faţa înlocuirii lor iminente cu standardele mai egalitariste şi mai laxe ale unei naţiuni democratice şi negustoreşti cum este America.

TRANSPARENŢA DEMOCRATICĂ ŞI DISTANŢA ARISTOCRATICĂ

ÎN CONTRA CURENTULUI TOCQUEVILLE-IAN:
REPRODUCEREA INEGALITĂŢII ÎN MIJLOCUL EGALITĂŢII

Manierele pot reflecta valorile politice subiacente şi atunci obiecţia fundamentală a d-nei Trollope este aceea că doctrina americană potrivit căreia „toţi oamenii se nasc liberi şi egali“ nu este nimic altceva decât „un sofism înşelător“ . Dacă este luată ad litteram, ignorând inegalităţile naturale care ţin de talent, de inteligenţă, de frumuseţe, atunci cu siguranţă că doctrina egalităţii democratice se reazemă pe un fals patentat. Unii oameni sunt în mod evident mai frumoşi, mai inteligenţă sau mai talentaţi decât alţii — pentru a nu mai vorbi de distincţiile convenţionale generate de naştere, de creştere şi de educaţie. Aşa cum afirma Henry James, „Natura şi învăţătura produc întruna diferenţe, la fel de repede cum proclamă constituţiile egalitatea şi există întotdeauna, în cel mai bun caz, în orice construcţie cu adevărat liberală sau în orice viziune umană, mai multe incapacităţi conştiente de a convinge de privilegiile create de acestea, decât posibilităţi conştiente de a le readuce în atenţie limitările“ . Atacul d-nei Trollope la adresa doctrinei egalităţii democratice scoate la iveală, înainte de toate, incapacitatea ei de a pricepe că doctrina respectivă se referă în primul rând la egalitatea civică sau politică asigurată de Constituţia americană. În cuvintele lui Jefferson, doctrina potrivit căreia „marea masă a omenirii nu s-a născut gata înşeuată, şi nici puţinii favorizaţi de soartă gata încălţaţi cu cizme şi cu pintenii pregătiţi, ca să-i călărească pe toţi ceilalţi în mod legitim, cu binecuvântarea lui Dumnezeu“ era pe deplin compatibilă cu credinţa lui într-o aristocraţie naturală a talentului şi geniului, care trebuie „culeasă din mormanele de steril an de an“ .

La un nivel şi mai profund, însă, egalitatea înţeleasă de americani presupune că până şi geniile naturale precum Benjamin Franklin, poate cel mai mare dintre propovăduitorii americani ai normelor democratice de modestie şi civilitate, trebuie să se conformeze, în „micile incidente private“ normelor democratice de „prudenţă în treburile curente“. Aşa cum nota Benjamin Vaughan, prietenul şi interlocutorul lui Franklin, „când vedem cât de cruzi pot fi oamenii de stat şi războinicii cu masele umile şi cât de absurd se poartă oamenii distinşi cu toate cunoştinţele lor, se dovedeşte instructiv să observăm cum se înmulţesc exemplele de comportament paşnic şi prietenos; şi să constatăm cât de compatibil este să fii mare şi familiar, de invidiat şi, totuşi, binedispus“ . În felul acesta, doctrina egalităţii democratice nu numai că permite un fel de egalitate civică prin compensaţie: în sfera politicii, oricare cetăţean este egal cu oricare altul, indiferent cât de bogat, de celebru sau de stimabil ar fi acela; ea şi blochează, totodată, genul de pretenţie socială care insistă asupra faptului că inegalităţile înnăscute, precum frumuseţea, geniul sau talentul — ba chiar şi virtuţile căpătate, precum politeţea, rafinamentul sau cultura — îi dau fiecăruia dreptul de a fi tratat cu deferenţă în alte sfere ale vieţii, unde aceste calităţi sunt irelevante.

D-na Trollope, în schimb, afirmă limpede că simplul fapt de a poseda o calitate anume în mod vădit — bună-creştere, origine nobilă sau profundă cunoaştere — s-ar cuveni să se concretizeze sub forma unor privilegii speciale care nu sunt necesarmente legate de respectiva calitate sau preeminenţă. Ea evocă oripilată cazul ducelui german de Saxa-Weimar, care călătorise cu diligenţa în timpul voiajului său în America. Respectivul bărbat, care avea cu prisosinţă nişte „maniere neafectate şi amabile“, a rămas ultragiat de faptul că, deşi încercase să obţină un „monopol asupra vehiculului“ pentru persoana şi bagajele sale, s-a văzut nevoit să împartă acea trăsură cu un alt pasager care-şi îngăduise gestul temerar de a-şi „asigura locul plătind suma cuvenită“ . Când a protestat împotriva unui asemenea jigniri şi l-a ameninţat pe vizitiul diligenţei că avea să-l reclame guvernatorului, ducele şi-a „luat prima lecţie de republicanism“, fiind bătut cu sălbăticie şi azvârlit în trăsură, lângă celălalt pasager. În loc să privească incidentul drept o lecţie punctuală despre cât de riscant este să-ţi dai aere, d-na Trollope consideră că „această poveste brutală“ este nu numai „scandaloasă pentru cei puţini umblaţi prin lume şi binecrescuţi“, dar şi că simpla „posibilitate a unei asemenea scene reprezintă o degradare naţională“.

Ea crede cu adevărat că ducelui i se cuvenea diligenţa numai pentru sine, datorită rangului său şi superiorităţii vizibile în materie de bună-creştere. Văzută prin prisma egalităţii democratice, însă, o asemenea aşteptare scoate în evidenţă un tip odios de pretenţie aristocratică. Tocmai acest sentiment al pretenţiei — mai degrabă decât inegalitatea în sine — generează acea „respingere pe care cu siguranţă o creează orice urmă de comportament nobiliar în rândurile maselor obişnuite de americani“ . Deşi calităţile ducelui puteau foarte bine să fie exact aşa de admirabile, precum i le sugera d-na Trollope, acest lucru nu-i dădea dreptul la mai mult spaţiu în diligenţă decât oricărui alt pasager plătitor. Ideea că unii au dreptul la o parte mai mare din spaţiul public sau din oricare bun public este revoltătoare nu numai din cauza inegalităţilor de ordin material pe care le presupune. Acţiuni precum luatul înainte la coadă sau ocupatul a două locuri în tren provoacă reacţii de obicei disproporţionate faţă de greşeala în sine din cauza mesajelor de inegalitate pe care le transmit celorlalţi. Faptul de a poseda o trăsură proprie poate fi tolerat sau chiar admirat într-o societate democratică, dar să ocupi mai multe locuri într-o diligenţă reprezintă o pretenţie ultragiantă. În linii mai generale, problema se explică prin incapacitatea americanilor de a-i trata pe alţii cu respect şi deferenţă. „Americanii — se plânge d-na Trollope — habar n-au în ce constă diferenţă dintre un asemenea prinţ din lumea bună şi ei înşişi, aşa cum un cal de povară nu e-n stare să aprecieze punctele câştigate de un armăsar elegant care câştigă pe pista de alergări.“ Chiar dacă reacţia democratică ar fi „calul tot cal“, condamnabilă fiindcă nu recunoaşte calităţile superioare ale calului de curse, realitatea rămâne aceeaşi, anume că, în viaţa de fiecare zi dintr-o democraţie, asemenea calităţi n-ar trebui să se traducă în beneficii publice sau civice mai mari. Şi nici nu reclamă în mod automat o deferenţă, o recunoaştere sau un respect din partea celorlalţi, pe care nu sunt dispuse ele însele, din cine-ştie-ce motiv să le acorde liber şi voluntar.

Prezentarea d-nei Trollope, altminteri antidemocratică, salvează, totuşi, aparenţele prin critica dibace făcută unei instituţii aparte, şi anume sclaviei. Ca şi Tocqueville, Beaumont și orice alt călător european din epocă, şi ea este izbită de nedreptatea, ca şi de efectele morale primejdioase ale sclaviei, atât asupra sclavilor, cât şi asupra stăpânilor de sclavi. În cazul otrăvirii accidentale a unui copil de sclav în casa pe care o vizitează, ceea ce o înspăimântă este indiferenţa grotescă a fetelor albe ale familiei respective la suferinţa copilului negru: „Ideea c-ar fi putut fi realmente îndurerate de suferinţele unui sclav li s-a părut la fel de absurdă cum ar fi fost să plângă pentru un viţel tăiat de măcelar“. „I-auzi!“, exclamă una dintre domnişoarele casei. „Să nu-ţi vină să crezi cum a luat-o d-na Trollope în poală şi i-a şters gura scârboasă! Păi, cum? Eu n-aş fi atins-o pe gură nici pentru două sute de dolari!“ Şi totuşi, este o ironie faptul că d-na Trollope nu pare capabilă să resimtă o empatie similară faţă de clasele de jos aflate în poziţii de subordonare similare în Nordul american, iar critica făcută de ea sclaviei se concentrează în mare măsură pe efectele distorsionante ale acesteia comparate cu deferenţa datorată straturilor inferioare ale societăţii americane: „Departe de mine intenţia de a lua apărarea sistemului sclaviei; îl consider esenţialmente greşit; dar, din câte am putut observa, cred că influenţa sa este cu mult mai puţin nocivă faţă de manierele şi morala populaţiei, decât ideile la fel de greşite de egalitate, pe care le îmbrăţişează cu atâta ardoare clasa muncitoare a populaţiei albe americane“ . Cu toată oroarea sclaviei, „efectul ei se va dovedi mai puţin devastator pentru ţară decât acel ton fals, futil şi scandalos adoptat de populaţia albă când se vede obligată de nevoi să-şi vândă puterea de muncă într-o servitute domestică“. Potrivit autoarei, singură existenţa sclaviei „face ruşinoasă existenţa servituţilor domestice“. Numai în condiţiile în care pacostea reprezentată de sclavie ar fi înlăturată, „ierarhizarea nivelurilor sociale, INEVITABILĂ în progresele înregistrate de orice societate, ar avea loc de la sine şi din necesitate, făcând loc liniştii şi timpului liber, pentru câştigul în materie de rafinament“ . Aşa şi numai aşa s-ar putea „civiliza“ şi „ordona“ Statele Unite.
Unele dintre cele mai aprige critici la adresa egalităţii democratice se regăsesc în felul dispreţuitor în care le tratează pe tinerele slujnice care, simţindu-se stânjenite de poziţia lor subalternă, aspiră la aceeaşi demnitate ca şi stăpânele şi, de aceea, rezistă cu stoicism în faţa degradării la care le supune munca prestată din întâmplare. „Este mai mult decât o trădare moderată a Republicii — se plânge d-na Trollope — să-i spui unui cetăţean liber servitor. O clasă întreagă de femei tinere, a căror educaţie depinde de felul în care muncesc, sunt învăţate să creadă că sărăcia cea mai abjectă e de preferat faţă de servituţile domestice.“ După ce-şi înstrăinează o serie de tinere cu pretenţiile ei copleşitoare ca toate să-şi cunoască locul, d-na Trollope descoperă că nici o americancă nu mai vrea să lucreze pentru ea, indiferent de salariul pe care i-l oferă. Succesiunea rapidă de slujnice care se perindă prin casa ei ascunde o explicaţie comună: „Groaza de servituţile domestice, pe care au generat-o realitatea sclaviei şi fabula egalităţii, le îndepărtează pe femeile tinere de această sursă de venit sigură şi mai mult decât rezonabilă pentru tinerele englezoaice serioase“ . Ele ajung să-şi preţuiască demnitatea ca fiind mai presus de banii d-nei Trollope, un principiu ale cărui ecouri aristocratice s-ar cuveni ca ea să le respecte, dar a cărui conotaţie democratică o respinge la modul empatic, de vreme ce valoarea cumpărată şi vândută nu este onoarea aristocratică, ci o demnitate democratică la care toţi oamenii aspiră. Totul ajunge să fie pus pe seama unei „mândrii jignite, mânioase, mereu aţâţate“ din partea unor „biete amărâte“ . „Bunele lor sentimente s-au trezit lezate şi amabilitatea lor, bunătatea transformate într-o sensibilitate morbidă, după ce li s-a spus de o mie şi una de ori că [o slujnică] este la fel de bună ca orice altă femeie, că toţi oamenii sunt egali, şi femeile, şi că este un păcat şi o ruşine ca un american născut liber să fie tratat ca o slugă.“ Nimic surprinzător, aşadar, că serii întregi de „ajutoare“ angajate opun rezistenţă în faţa tentativelor d-nei Trollope de a le încălca mândria obligându-le să mănânce la bucătărie, separat de restul familiei; îndemnându-le să se îmbrace într-un mod mai potrivit cu poziţia lor socială inferioară, decât să dovedească „prostul-gust“ de a fi prezente la slujba de duminică de la biserică îmbrăcate exact la fel ca stăpânele lor; sau descurajându-le în alte moduri să creadă că le-ar aştepta o viaţă mai bună după ce ar termina cu aceste munci vremelnice.
D-na Trollope păcătuieşte printr-o fundamentală neînţelegere a „slujnicelor“ ei, pe care preferă să le trateze drept „ţărănci“. Demnitatea democratică a claselor de jos este afectată nu atât de vreo asemănare cu condiţia de unelte vorbitoare a sclavilor negri, cât de deosebirile degradante dintre slujitori şi stăpânii acestora, provocate de natura muncii pe care o prestează cei dintâi. Punctul nevralgic psihologic nu este faptul de a fi trataţi ca nişte sclavi de casă. Fetele angajate de d-na Trollope ştiu că, oricât de tristă ar fi condiţia lor, tot sunt mai presus de sclavi. Ceea ce le deranjează este să fie tratate de o altă persoană de rasă albă precum ţăranii sau robii europeni, condamnaţi prin naştere sau de poziţia socială să ocupe în permanenţă o poziţie subordonată. Aşa se explică accentul pus de aceşti servitori pe caracterul temporar al muncii lor. Ceea ce acuză d-na Trollope ca fiind imaturitate, nehotărâre şi iresponsabilitate din partea lor este aspiraţia de a se ridica vreodată la o poziţie socială mai bună. S-ar putea ca ea să aibă dreptate când afirmă că mariajele nefericite şi carierele eşuate ale unor asemenea femei sunt adeseori, şi din punct de vedere obiectiv, mai greu de suportat decât muncile lor de slujnice. Şi totuşi, acest fapt nu poate şterge demnitatea faptului de a putea face nişte opţiuni voluntare. Aşa cum notează Tocqueville, curajul femeilor americane de a se supune de bunăvoie tiraniei unei familii patriarhale este cel care le face demne de a pretinde o parte din onoarea pe care o societate aristocratică altminteri le-o refuza.
În asemenea pasaje, în care d-na Trollope se luptă cu atâta forţă, în condiţii vitrege, să-şi păstreze statutul social, ea poate fi suspectată că-şi trage obsesia pentru autoritate, ierarhie, cultură, creştere şi naştere din propria condiţie socială modestă. Chiar şi trăind într-o casă ţărănească de la periferia oraşului Cincinnati, ea se poate prezenta — spre deosebire de vecinii ei ţărani — ca fiind o persoană de cultură şi de condiţie bună, a cărei poziţie socio-economică s-a deteriorat. Cramponându-se de ierarhii care în America s-au văzut treptat subminate de răspândirea ca un val tectonic a egalităţii democratice proclamate de Tocqueville, d-na Trollope este ameninţată să se trezească absorbită tocmai în miezul acelor clase de foarte jos pe care le dispreţuieşte în aşa măsură. Soarta înşelătoare şi afacerile eşuate ale familiei ei susţin afirmaţia că d-na Trollope se găsea într-o condiţie de incertitudine economică, ba chiar, în ultimele luni ale voiajului ei, depindea de bunăvoinţa celorlalţi.
Toate aceste lucruri sugerează faptul că reproducerea manierelor de curte, a politeţii, a culturii şi urbanităţii în secolul XIX ar putea foarte bine să fie interpretată ca o reacţie la nivelarea foarte democratică pe care o deplânge Tocqueville. În cazul claselor de sus, ale căror rânduri erau invadate de straturile ascendente ale unei societăţi democratice, politeţea şi cultura erau distincţii care puteau fi invocate ca mijloace de menţinere a standardelor tradiţionale de inegalitate şi deferenţă. În schimb, pentru cei pe cale de scăpătare, precum d-na Trollope însăşi, aceste forme goale şi convenţii ale unei societăţi de curte sunt ultimele vestigii ale pretenţiilor aristocratice de care ea se cramponează în efortul de a nu se confunda cu marele nivel de mijloc al unei societăţi democratice.
Descriind o familie peste măsură de amărâtă din satul ei, d-na Trollope face aluzie la un „aer indecent de sărăcie“, care, pasămite, ar fi justificat un oprobriu aparte faţă de acea familie. Sărăcia respectivă este mai puţin „indecentă“ din cauza mizeriei care o însoţeşte, decât din cauza refuzului familiei atât de afectate de a întruchipa genul de deferenţă şi ruşine pe care d-na Trollope le aşteaptă de la ea. Locuitorii acestui sat, pe care d-na Trollope îi descrie ca fiind „ţăranii din Statele Unite“, refuză să fie desemnaţi cu acest termen. Ei refuză, de asemenea, să accepte „pomana“ familiei Trollope cu deferenţa cuvenită, insistând mereu, spre marea durere a autoarei, să plătească oricât de puţin pentru hainele ei purtate sau să presteze vreo muncă în compensaţie pentru laptele pe care-l iau „cu împrumut“ . Autoarea îşi notează — deşi pare neafectată de faptul în sine — că respectivii acceptă pomana ei, dar numai „într-o formă care să le salveze lor înşile demnitatea şi libertatea“ . Mai mult decât atât, vrednicia şi isteţimea cu care încearcă să se salveze din mizerie sunt respinse ca fiind „calculaţia rece, dură a evreului“, pe care d-na Trollope o priveşte cu un „involuntar dezgust“ . Chiar şi în cazul singular şi admirabil în care vrednicia şi încrederea în sine a tăietorului de lemne i-au permis acestuia să-i asigure familiei sale o existenţă confortabilă, d-na Trollope îşi păstrează dubiile că „fiul tăietorului de lemne se va afla vreodată la acelaşi nivel cu oricare alt membru al congresului, şi asta nu din curtoazie, ci de drept, iar ideea că propria-i origine constituie pentru el un dezavantaj nu se va insinua niciodată în imaginaţia concetăţenilor săi cei mai răsăriţi“ .
Egalitatea democratică presupune ca „fiul oricărui om să poată deveni egalul fiului oricărui alt om“, iar d-na Trollope recunoaşte: „Conştientizarea unui asemenea lucru este cu siguranţă un îndemn la eforturi susţinute“. Cu toate acestea, nemulţumirea ei mai generală este aceea că „este şi un îndemn la familiaritatea frustă, netemperată de nici o urmă de respect, la care cei mai grobieni şi cei mai josnici recurg în relaţiile lor cu cei mai rafinaţi şi cei mai de sus“. Deşi „teoria egalităţii poate fi foarte elegant discutată de nişte domni englezi într-o sufragerie londoneză, după ce servitorul a depus o sticlă proaspătă de vin rece pe masă, după care a închis uşa respectuos în urma lui“, ea este abominabilă „când se înfăţişează sub forma unei labe brutale şi unsuroase şi este clamată cu accente care miros mai puţin a libertate şi mai mult a ceapă şi a whisky“ . În această privinţă, cel puţin, d-na Trollope se dovedeşte un observator mai atent al nuanţelor şi al dinamicii sociale a egalităţii democratice decât Tocqueville. Sau măcar propriile ei sentimente de nesiguranţă socială şi pretenţiile aristocratice o fac să fie mai acordată la curenţii potrivnici şi apele tulburi ale ifoselor nobiliare care se opun puternicelor curente democratice pe care Tocqueville le sondează în cultura politică americană. Ca şi d-na Trollope, Tocqueville este izbit de felul în care formele tradiţionale de comportament deferent şi de autoritate lipsesc în America democratică. Şi cu siguranţă se plânge şi el de costurile potenţiale ale acestei lipse în lipsa majoră de învăţământ superior, onoare aristocratică şi rafinament cultural din Statele Unite. Şi totuşi, el pare să nu fie conştient de faptul că pretenţiile aristocratice şi eforturile de a reproduce inegalitatea pe temeiuri noi sunt menite să ducă la o luptă perpetuă — şi asta nu numai în cazul unor eventuali impostori aristocratici precum d-na Trollope.
Sau măcar propriile ei sentimente de nesiguranţă socială şi pretenţiile aristocratice o fac să fie mai acordată la curenţii potrivnici şi apele tulburi ale ifoselor nobiliare care se opun puternicelor curente democratice pe care Tocqueville le sondează în cultura politică americană. Ca şi d-na Trollope, Tocqueville este izbit de felul în care formele tradiţionale de comportament deferent şi de autoritate lipsesc în America democratică. Şi cu siguranţă se plânge şi el de costurile potenţiale ale acestei lipse în lipsa majoră de învăţământ superior, onoare aristocratică şi rafinament cultural din Statele Unite. Şi totuşi, el pare să nu fie conştient de faptul că pretenţiile aristocratice şi eforturile de a reproduce inegalitatea pe temeiuri noi sunt menite să ducă la o luptă perpetuă — şi asta nu numai în cazul unor eventuali impostori aristocratici precum d-na Trollope.
Într-unul dintre rarele ei momente „democratice“, d-na Trollope se preface surprinsă de faptul că, deşi „recunoaşte în aproape fiecare crai îmbrăcat la patru ace“, care-i trecea pe dinainte la o reuniune de societate, aceiaşi comercianţi şi deţinători de prăvălii cu care era obişnuită să-şi facă afacerile, în schimb nu vedea „printre multele fete foarte frumoase… una încă şi mai frumoasă, de al cărei chip minunat am fost în mod special atrasă la examenele şcolare“. Interesându-se de motivele unei absenţe atât de notabile, i se spune că: „«Încă nu-nţelegeţi aristocraţia noastră… Familia domnişoarei C. se ocupă cu mecanica.»“ Spre deosebire de celelalte familii la fel de prospere din publicul prezent, tatăl domnişoarei respective „participă la producerea mărfurilor pe care le vinde; ceilalţi îşi spun comercianţi“ . Acest exemplu de snobism i se pare şi ei fals, nu atât din cauza faptului că o frumuseţe şi o graţie ieşite din comun sunt excluse, ci mai degrabă din cauza deosebirilor mărunte pe care se bazează o asemenea excludere mânată de invidie. Ce este mai caraghios: o trupă de comercianţi şi prăvăliaşi care-şi dau aere de înaltă societate sau faptul că o asemenea adunătură neşlefuită îndrăzneşte cu adevărat să dea pe cineva la o parte numai fiindcă familia respectivă practică o meserie?
Poate că unica excepţie de la resentimentul general faţă de ierarhie şi autoritate din America se referă la cler: „Dacă egalitatea de statut este recunoscută la modul afectat de cei bogaţi şi clamată zgomotos de cei săraci, distincţia şi preeminenţa nu le sunt îngăduite decât clericilor“ . Există, însă, nişe sau sfere ale vieţii democratice de fiecare zi, în care ierarhia morală şi autoritatea sunt menţinute. Şi totuşi, chiar şi în acest caz, în care te-ai aştepta să vezi din partea ei o aprobare a ascendenţei morale legitime a elementelor superioare faţă de cele inferioare din societatea americană, d-na Trollope condamnă ascendenţa dubioasă a predicatorilor revigoratori asupra femeilor din societatea americană şi „zelul dement sau ipocrit“ al slujbelor de revigorare la care asistă. „Este imposibil — notează ea —, dacă asişti la toate aceste divagaţii aberante, să nu recunoşti avantajele unei biserici constituite, ca un fel de cartier general al unor creştini liniştiţi şi nepretenţioşi.“ Nimic altceva decât o biserică bine constituită nu poate asigura ca „înţelepciunea şi experienţa celor mai veneraţi dintre oameni“ să obţină supremaţia, prin aceasta „producând o cuviinţă a manierelor şi limbajului, care adesea lipseşte“, atunci când religia este „plasată în mâinile oricărui tinichigiu sau croitor care se hotărăşte că are ceva de spus din punct de vedere religios“ .
Egalitatea democratică, aşa cum este ea descrisă de Tocqueville, poate într-adevăr funcţiona pentru a trage în jos ori a nivela excelenţa. Oamenii iubesc libertatea fără patimă, dar sunt extrem de pătimaşi când vine vorba de egalitate şi acest lucru se poate manifesta la fel de bine trăgându-i pe alţii în jos, ca şi sforţându-se pentru a se ridica pe sine către nivelul mediu. Şi totuşi, această iubire arzătoare de egalitate prin comparaţie cu cei aflaţi deasupra nu-i împiedică pe alţii să definească noi şi noi temeiuri de deosebire şi inegalitate, ca să se facă pe ei înşişi să iasă în evidenţă din mulţime. Într-un articol esenţial din 1840, intitulat „Clasele muncitoare“, Orestes Brownson afirma cu perspicacitate: „Clasa de mijloc este întotdeauna o susţinătoare fermă a egalităţii, atunci când e vorba să coboare clasa de deasupra ei; dar este adversara învederată a aceleiaşi egalităţi, atunci când e vorba să înalţe clasa de sub ea însăşi“ . În comentarii aplicabile la fel de bine lui Tocqueville şi d-nei Trollope, Henry James observa într-un mod similar: „Atât de hărţuită“ este „mintea «europeană» de problema «diferenţelor» şi a caracterului practic al precauţiilor necesare pentru menţinerea lor“, încât are tendinţa de a omite faptul că „discriminările sunt produse de simpla funcţionare a mecanismului“ . Sau, cum afirma Tocqueville însuşi: suprafaţa societăţii americane este „acoperită cu un luciu democratic pe sub care, din când în când, se zăresc vechile (şi noile!) culori ale aristocraţiei, dacă te uiţi atent“ .