După războiul termonuclear dintre seminţiile djank şi druzhky care se distruseseră una pe cealaltă şi în care, fără nici un sens, pieriseră şi toţi ceilalţi pământeni, printr-o breşă de lumină dintr-un nor rotund şi negru Dumnezeu cuvântă către paleontologul Calvin Cohn, singurul care, din toată suflarea omenească, supravieţuise, în mod miraculos, pe nava oceanografică zdrobită de apele umflate şi învolburate.

Şi zise către el:

— Nu te gândi că-Mi vei vedea chipul, domnule Cohn, pentru că nu am. Dar dacă poţi, imaginează-ţi-L. Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar numai dintr-o mică greşeală ai scăpat cu viaţă. Deşi îmi aparţine, greşeala nu e de proporţii; dacă ar fi fost gravă, universul ar fi fost distrus. Cosmosul este atât de complex, încât nici chiar Eu nu ştiu ce se petrece pretutindeni. E departe de a fi perfect, deşi, desigur, Eu sunt perfect. Aşa mi-am împăcat conştiinţa.

Şi chiar dacă tu, domnule Cohn, se întâmplă să exişti când nimeni altcineva nu mai există, deşi mă stânjeneşte, să ştii că nu are nimic de-a face cu faptul că te-ai pregătit cândva pentru rabinat, lucru la care, de altfel, ai şi renunţat între timp.

Te priveşte doar pe tine, totuşi nu vreau să ai vreo aşteptare iluzorie. N-am încotro, responsabilitatea mea este să îndrept greşeala pe care am făcut-o.

Nu doresc deloc să te chinui, ci doar să adeveresc încă o dată principiul cauză-efect. Nu e vorba de altceva decât de un sistem în sistem, de care încă depind ca să menţin o anumită ordine. Omul, după ce a ratat să folosească într-un scop adecvat posibilităţile pe care le avea şi bunăvoinţa mea, s-a distrus; prin urmare, asta ai făcut şi tu de fapt.

Cohn, tremurând în costumul cauciucat de scafandru, din care se scurgeau picături de apă, se văicări cu amărăciune:

— După primul Tău Holocaust ai promis că nu va mai fi nici un Potop. „Nu va mai fi niciodată un Potop care să pustiască Pământul.” Ăsta a fost Legământul tău cu Noe şi cu toate vietăţile. În schimb, Tu ai slobozit din nou apele. Şi toţi cei care n-au murit arşi de foc s-au înecat în apa rece, când un al Doilea Potop a acoperit Pământul.

Dumnezeu cuvântă astfel:

— Toate astea au fost înainte de Tora . Nu a mai existat nici un Holocaust, ci doar cauza şi efectul. Iar asta a fost după ce creasem omul şi nu ştiam cât avea să Mă dezamăgească din nou, prin câtă violenţă, corupţie, blasfemie, cruzime, păcat dincolo de credinţă. Astfel, el singur s-a batjocorit. Dar nu mi-am imaginat că o va face la asemenea dimensiuni.

Dezastrul de-acum, acest sfârşit în fum şi cenuşă, este urmarea faptului că omul s-a trădat pe sine însuşi. Încă de la început, de când le-am dăruit oamenilor viaţa, ei râvneau, într-un mod nefiresc, moartea. În cele din urmă – m-am gândit –, le voi da moartea, întrucât răul i-a luat în stăpânire.

Mi-au distrus lucrarea, condiţiile propriei lor supravieţuiri: aerul dulce dăruit de mine ca să-l respire; apa proaspătă cu care i-am binecuvântat, ca s-o bea şi să se scalde în ea; pământul fertil, plin de verdeaţă. Iar ei mi-au stricat aerul curat, au viciat oxigenul, mi-au poluat ploile curate. De data asta mi-au insultat cosmosul. Cât să mai îndure şi Domnul?

I-am dat omului libertatea, dar, prost folosită, această libertate l-a distrus. Pe scurt, răul a sufocat binele. Al Doilea Potop s-a abătut asupra Pământului deja distrus, ei l-au adus asupra lor înşişi. Pentru că nu au respectat Legământul.

Prin urmare, i-am lăsat să se distrugă. Ei înşişi au găsit metoda; eu doar mi-am întors privirea de la ei. Faptul că ai scăpat cu viaţă, domnule Cohn, îmi pare rău că trebuie să spun asta, nu a fost altceva decât o greşeală nesemnificativă. Asemenea lucruri se mai întâmplă.

— Dumnezeule, îl imploră Calvin Cohn – un bărbat spre patruzeci de ani, înalt de un metru şaptezeci –, căzând în genunchi, cu apa şiroindu-i din costumul de scafandru. Nu a fost alegerea mea. Când Dezastrul a lovit, eu mă aflam pe fundul oceanului, la lucru. Din moment ce încă trăiesc, ar fi cinstit să-mi cruţi viaţa. Un lucru nou presupune noi condiţii. Deşi regret din tot sufletul jignirea pe care omul Ţi-a adus-o dorindu-şi un destin mai bun, aş considera că-mi faci o favoare dacă-mi permiţi să continui să trăiesc.

— Asta nu e cu putinţă, domnule Cohn. Mânia Mea s-a domolit, dar răbdarea-Mi nu e fără de sfârşit. În trecut, le-am iertat adesea oamenilor răutatea; dar acum n-o s-o mai fac. De data asta nu mai există nici un Noe, nu mai există excepţii, fie că aşa e cinstit sau nu. Deşi Mă doare s-o rostesc, sunt nevoit să te ucid; trebuie să fiu imparţial. Dar pentru că a fost greşeala mea, o să-ţi acord timpul necesar să te linişteşti, să te reculegi. Grăbeşte-te şi trăieşte, deci… inspiră adânc de câteva ori şi vezi-ţi de drum. Dincolo de asta nu mai există nimic pentru tine. Asta e voia mea.

— Dar – a încercat Cohn să-l înduplece – în Sanhedrin se spune că „Acela care salvează viaţa cuiva salvează lumea”.

Şi-l imploră să-i facă această favoare.

— Chiar dacă lumea a fost salvată, ea nu se poate salva pe sine însăşi. Iar eu n-am s-o mai salvez încă o dată. Eu nu sunt Dumnezeul unui trib. Eu sunt Stăpânul Universului. Asta înseamnă o mulţime de responsabilităţi strâns legate între ele, mai multe decât îţi poţi imagina.

Atunci Cohn se rugă pentru un miracol.

— Miracolele funcţionează doar pe moment, îi răspunse Dumnezeu. De îndată ce l-ai invocat, miracolul are puteri limitate. Omul are nevoie de ceva mai mult decât un miracol.

Se-auzi un plesnet: Dumnezeu acoperise breşa din nor. Devenise invizibil; de fapt, lumina prin care răzbătuse vocea dispăruse. Nu era nici urmă de aură dumnezeiască, de barbă argintie, de privire pătrunzătoare – nimic din imaginea în care omul se căutase pe sine. Norul rotund se îndepărtă repede, dispăru.

Se pogorî un întuneric rece. Ori devenise cenuşa mai deasă, ori se făcuse noapte. Calvin Cohn era singur, abandonat. Era atât de linişte, încât, când îşi înălţă capul, se simţi aproape sufocat.
Chinuindu-se să se ridice în picioare, îşi înălţă pumnul către cerul întunecat.

— Dumnezeu ne-a făcut aşa cum suntem!

Se feri de ploaia de pietre; sau poate că nu era decât în imaginaţia lui. Şi totuşi simţise loviturile dureroase în creştet. Cohn căzu în genunchi, temându-se de mânia lui Dumnezeu. Dinţii îi clănţăneau; se simţea înfiorat de parcă cineva îi atingea gâtul cu degete reci. Retrăgându-şi vorbele spuse la furie, rosti:

— NNu sunt un sceptic, deşi am îndoielile mele. Einstein a spus că Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul. Dacă el credea asta, poate că reuşesc şi eu să cred. Accept condiţiile Tale, dar, Te rog, lasă-mi mai mult timp.

Scârţâind din toate încheieturile, cu un singur catarg, şi acela frânt, nava plutea în derivă pe valurile mării. Din toată omenirea, doar Calvin Cohn mai trăia, hotărât să supravieţuiască.

La scurt timp după ce se crăpase de ziuă, pe cerul tulbure apăru un curcubeu palid. Deşi din arcul său lipsea o porţiune, de parcă cineva muşcase un dumicat de culori, totuşi, Cohn simţi că-i venea să plângă de bucurie. Era semn bun; or, el chiar avea nevoie de unul. Nava oceanografică Rebekah Q, o goeletă reparată, cu o cocă de fier, cu motor diesel şi două catarge din care doar unul rămăsese în picioare, se clătina, în derivă, pe apa revărsată în timpul Potopului – Potopul care era opera omului, după cum i se precizase lui Cohn, nicidecum dat de la Dumnezeu. Apele se retrăgeau. Fuseseră destul de mari încât să şteargă urmele rasei umane. Acum scădeau încet. Îşi închipui cum nava avariată plutea peste cimitirele oraşelor înecate, cu clădiri înalte şi complicate – Calcutta, Tokyo, Londra de pe Insula Britanică invadată de ape. Dar nu ar fi fost surprins dacă ar fi continuat să meargă în derivă amândoi (el şi ea, goeleta) pe furiosul Pacific, sub ale cărui talazuri stătuse, într-un mic submersibil adânc scufundat, cercetând fundul apei, chiar în momentul în care oceanul ţâşnise, se cutremurase, clocotise, când devastatoarea explozie nucleară lovise, provocând un val mareic înalt cât un munte, care înghiţise şi apoi expulzase coca ruginită a goeletei de cercetări.

La scurt timp, Cohn ieşise la suprafaţa apei. Colegii săi cercetători – şi-l imagină mai ales pe doctorul Walther Bünder îndepărtându-se în grabă, cu valiza dinainte pregătită, cu ţigara cubaneză, de tutun prost, între dinţi –, ofiţerii şi echipajul care lucrau pe vas dispăruseră, fără milă, fără îndurare, se pare. Indiferenţa lor faţă de el îl făcuse pe Cohn să se simtă jignit, deşi acum recunoştea că rămăsese în viaţă tocmai pentru că ei îl abandonaseră.

Coborâse pe fundul apei cu douăzeci de minute înainte ca rachetele nucleare să pornească să zboare una către cealaltă; în clipa în care ieşise la suprafaţă, catastrofalul război se sfârşise, iar omenirea se autodistrusese. Majoritatea bărcilor şi vestelor de salvare dispăruseră – mai rămăseseră doar câteva, împrăştiate pe punte. Cohn descoperise o barcă pneumatică de culoare galbenă, care părea să fi fost umflată şi lăsată acolo chiar pentru el; şi-atunci îi iertase pe toţi că, loviţi de panică, fugiseră.

I se păruse că trecuseră ore întregi de când aştepta în submersibilul care se clătina, după ce se aprinsese butonul care indica PERICOL, iar sirena semnalase răguşit că avea să aibă loc RIDICAREA. Micul submersibil se legănase amplu, nebuneşte. Din cauza balansului, stomacul lui Cohn se revoltase. Îl cuprinsese spaima. Când, deodată, simţise că vinciul mişcat de puterea aburilor începuse să-l tragă încet în sus, se oprise apoi câteva minute, după care îl adusese la suprafaţă.

Fusese o ridicare înspăimântătoare. Văzuse mii de peşti agitaţi, izbindu-şi gurile mute de hubloul luminat. În timp ce submersibilul se ridica scânteietor în apa întunecată, Cohn smulsese lampa. Când ajunsese pe punte, nu apăruse nimeni să preia submersibilul şi să-l fixeze, apoi să-l ajute pe Cohn să iasă. Se balansase în valurile înspumate, străduindu-se să se elibereze, chinuit de răul de mare implacabil, până când reuşise să iasă prin trapă. Se prăbuşise în apă în timp ce vomita.

Urcase scara metalică de pe coca vasului. Cele patru bărci de salvare dispăruseră, frânghiile cu care fuseseră legate atârnau ca nişte spaghete. Cerul era pătat de cenuşă şi de reflexiile flăcărilor. Oceanul era acoperit de dâre de spumă lăsate de peştii morţi şi de cadavrele plutitoare ale animalelor. Când îl izbise duhoarea cărnurilor moarte, Cohn înţelesese în sfârşit ce se întâmplase. Îi venise rău de frică şi simţise nevoia să vomite de dispreţ pentru rasa umană. O mulţime de rachete de oţel se scufundaseră şi ajunseseră pe fundul apei, unde zăceau ca nişte excremente aburinde.

De ce supravieţuise tocmai el? – n-ar fi putut spune. Şi n-avea nici cea mai vagă idee cât avea să mai trăiască. Nu părea să-i folosească la nimic să măsoare radiaţiile. La Hiroshima, unii supravieţuiseră; alţii, nu. Ce-o fi o fi.

În cabina de comunicaţii găsi un mesaj mâzgălit pe o bucată de carton scorojit. Cohn află ceea ce deja ştia: Omenirea şi-a făcut-o cu mâna ei.