„Vreau să văd ce ai în buzunare“ — au fost primele cuvinte de întâmpinare primite de la posibilul meu profesor de pictură — un personaj special, volubil, încărcat de o energie debordantă, un bărbat scund, dar nu firav, cu un nas acvilin, aristocrat şi o privire adânc pătrunzătoare, care mă intimida.
„E bine să faci ce-ţi cere“ — mi-a şoptit zâmbind, îngăduitoare şi amuzată Alice Voinescu1, “mătuşa“ mea prin alianţă — cea care mă adusese la prietenul ei, pictorul George Löwendal (baronul) care, eventual, urma să-mi decidă viitorul artistic.
„În buzunar trebuie să ai în permanenţă un creion şi un carnet, ca să poţi lucra mereu“, a decis el cu autoritate. Considera, de altfel, că tot timpul, indiferent unde te afli — în tramvai, în parc sau la concert, la dentist, în piaţă sau la teatru — ai prilejul să surprinzi forme noi, atitudini şi expresii interesante, volume ciudate, mişcări definitorii, pe care le poţi nota într-un contur rapid, o schiţă uşoară, un crochiu.
Nu ştiu dacă considera, asemeni lui Ingres că, “trebuie să desenezi mult timp înainte de-a visa să pictezi…“, dar sunt sigură că era în deplină consonanţă cu pictorul francez atunci când acesta afirma că „desenul reprezintă probitatea artei…“ şi că el, desenul, „nu consistă doar în simplitatea trăsăturii, ci înseamnă şi expresie, formă interioară, plan, modeleu“.
Ca profesor, pictorul Löwendal aşeza semnul, acest embrion al imaginii, apt pentru orice demonstraţie grafică, pe primul loc în alfabetul artelor vizuale. Urma apoi eleganţa liniei, elementul de limbaj plastic indispensabil oricărei imagini, expresiv caligrafiată, delimitantă a formelor „anatomiei“ primare, pentru a ajunge la crochiul capabil să construiască discursuri poetice tulburătoare dar şi realităţi brutale, analizate până la cele mai intime articulaţii. Veneau, la rând, temătoarele intervenţii acuarelate (pasteluri, guaşe, tuşuri sau creioane colorate, tempere) controlate de austeritatea nobilă a desenului, pentru a ajunge, în sfârşit, la instalarea culorilor de ulei, cu drepturi depline şi autoritare în exprimarea plastică.
Această ierarhie, respectată şi demonstrată în creaţia artistului, lăsa însă loc excepţiilor, adică, apariţiei zonelor în care tehnicile se întrepătrund, se interferează, ajungând la instalarea unor efecte insolite, un fel de nouă gramatică plastică, foarte personală. În compoziţiile sale picturale şi scenografice valoarea cromatică se conjugă perfect cu acurateţea şi fermitatea desenului, artistul modelându-şi continuu scriitura în sensul acestei coabitări profitabile.
Din explicaţiile sale am înţeles cât era de îndrăgostit de meseria pe care o practica, de oamenii şi locurile pe care le decupa din întregul univers pentru a le singulariza, glorios şi peren, în lucrările sale. Şi tot atunci am înţeles, într-un alt fel cu mult mai bine, realismul portretelor plebeiene-rurale ale bucovinenilor din locurile îndrăgite de el, ascultându-l odată îngânând, împreună cu Maria Tănase, căreia îi schiţa un portret, vechi cântece populare de alean, interzise de cenzura vremii. Era în ele mult amar şi revoltă, nostalgie, dar şi asprime crâncenă, speranţă vie, dar, mai cu seamă, dragoste, toate adunate în glasul său reţinut şi bine temperat. Eram fascinată şi nu îndrăzneam să mă mişc.
[…]