Note despre proiectul VĂDASTRA 2000
ARHEOLOGII
Arheologia este știința umanistă a secolului al XX-lea care va modela noul secol, de aceea acest subiect a fost ales pentru a fi discutat în unul din primele numere ale revistei Secolul 21.
Secolul al XX-lea a fost martorul apariției arheologiei ca știință, la început subordonată istoriei, apoi structurată de curentele de gândire din alte domenii.
Dilema arheologiilor, în special a celor studiind preistoria, spre sfârșitul secolului trecut, a fost alegerea între descrierea culturii materiale și interpretarea antropologică, cât și subiectivizarea realității culturii materiale datorată personalității cercetătorului.
LIMITELE DESCRIERII
Complexitatea descrierii realității conduce la o inadecvare în a utiliza textualitatea (chiar și textualiștii suferă de limitările metodei și apelează la intertextualitate) și, de aceea, în unele cercetări contemporane reprezentarea a fost înlocuită cu „evocarea”, un proces sincronic care, după Tyler[1], scapă diacronismului gramaticilor, și care face nefolositoare, de exemplu, sistemele taxonomice, pe care se bazează descrierea reprezentațională.
Unele școli de arheologie preistorică, precum cea postprocesualistă, susțin convingător decăderea descrierii în analiza culturii materiale, adică trecerea de la arheo-grafie la arheo-logie prin introducerea simbolismului, a emotivității și a sentimentelor în cercetarea arheologică, proces ce va conduce la un reviriment al arheologiei experimentale.
Prin experimentare personală (și identificarea unor legi culturale universale și generale), prin alegerea exemplelor etnologice analoage și, bineînțeles, prin interpretare și evocare, lucrarea arheologică devine o operă de autor asupra trecutului, o construcție mentală polifonică (pentru a utiliza un termen tylerian), alcătuită din texte și imagini ca orice producție artistică. În această perspectivă, un titlu alternativ al eseului de față ar fi putut să fi fost Arheologia ca poetică sau Arheologia ca artă.
EVOCAREA CA ALTERNATIVĂ A CUNOAȘTERII ȘTIINȚIFICE POZITIVE
Împotriva discursivității reprezentării, Tyler opune evocarea, care nu prezintă obiecte și nu reprezinta nimic, dar care produce prin absență ceea ce poate fi conceput, dar nu poate fi reprezentat; evocarea [fiind] discursul lumii postmoderne, deoarece gândirea științifică a devenit acum un mod arhaic de supraviețuire a conștiinței într-o formă degradată, în lipsa contextului etnografic care a creat-o și a susținut-o.
Etnografia trecutului (a se vedea, de exemplu, cartea lui David Lowenthal The Past Is a Foreign Country) sau arheografia (etimologic implicând producerea de texte descriptive) a fost înlocuită cu arheo-logia, în sensul interpretării prin participare senzorială a relației complexe de comunicare între observator și datele observate. Participarea implică înțelegerea imediată a unei alte realități, ceea ce poate fi tradus prin evocare.
EXPERIMENTUL CA FORMĂ DE CUNOAȘTERE RETORICĂ
Scopul principal al arheologiilor ar fi deci de a evoca comportamentul uman din trecut pornind de la studiul culturii materiale, iar aceasta se poate realiza cel mai eficient în cadrul arheologiei experimentale.
Experimentul înseamnă metaforă în primul rând datorită jocului analogic continuu între fragmentul original și obiectul de realizat, iar în al doilea rând datorită pendulării continue a experimentatorului între datele arheologice și modelele etnologice; dar cu toate acestea, experimentul poate conduce la o anumita obiectivitate, cum ar fi de exemplu în cazul reconstrucției lanțurilor tehnologice.
ÎNCORPORAREA CA METODĂ DE STUDIU A REALITĂȚII TRECUTE
Deși arheologia experimentală a început să fie promovată înca din anii 60, participarea și experiența personală a arheologului care experimentează nu au fost conștientizate decât o dată cu postprocesualismul, când încorporarea experienței fizice și psihice a fost conștientizată. Shanks afirmă că prin încorporare se pot lua în considerație toate dimensiunile experienței arheologice, nu numai cele intelectuale și cognitive, ci și cele ale corpului uman.
Totuși trecutul, sau mai corect spus trecuturile senzoriale pe care le experimentăm prin experiența corporală personală pot fi împărtășite doar parțial, din motive de limitare a reprezentării și a încorporării în actul comunicării scrise. Mădălina Mihăilă, participantă la experimentul Vădastra, prezintă astfel limitele descrierii experienței personale în momentul utilizării unor tehnologii preistorice de formare și decorare a vaselor:
Putem decodifica și generaliza, putem face un studiu sau o cercetare profundă, însă ( ) cuvintele nu pot spune totul, chiar dacă intrăm în contact direct cu obiectele și spațiul lor ( ).
Dintr-o perspectivă antropologică, actul încorporării devine un transfer identitar, observatorul transformându-se în actor, și ajungând astfel la o negociere între alteritate și identitate…
[1] În Post-Modern Ethnography: From Document of the Occult to Occult Document, în James Clifford și George Marcus (ed.), Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography, Berkeley, Los Angeles și Londra, 1986.