La sfârşitul anilor ’70, când am început să deschid ochii asupra artei contemporane, scena artei era încă dominată de filosofia industriei biruitoare: seriile lui Andy Warhol sau Impachetarea Lumii a lui Christo erau repere bine definite la care se referea orice articol serios de teorie.
Anvergura industrială a lucrărilor lui Christo era fascinantă: se puteau întrevedea în ele experimentele unor industrii care îşi testau noile materialele la o scara gigantică. De la el am rămas cu o nostalgie a macro-scării lucrării de artă, când, mai târziu, am ales să mă alătur generaţiei pro-semiotice şi să creez obiecte. Dorinţa neîmplinită a fost alimentată şi de studiile de antropologie şi arheologie pe care le începusem în acea perioadă, su impulsul studiului semnificaţiei obiectului artistic. Bineînteles că am fost influenţat de geometriile geografice ale cursus-urilor preistorice europene sau de linearitatea geoglifelor pre-columbiene. Am văzut în aceste realizări umane o dimensiune cosmică, şi nu numai una tehnică. Le-am considerat ca fiind linii ce trebuiau privite mai întâi din spaţiu; am gândit că au fost linii desenate mai întâi pentru zei.
Toate realizările gigantice din trecut la care m-am referit prezintă o trăsătură comună: linia dreaptă, acea invenţie a oamenilor societăţilor sedentare care au întins o sfoară pe pământ, domesticind astfel lumea, printr-o geometrie uşor de înţeles şi de reprodus.
O primă ocazie de a face un desen liniar la o macro-scară mi s-a oferit la începutul anilor ’80, când am coordonat o tabără de creaţie la Câmpulung, cu acest prilej experimentând, împreună cu colegi de la pictură şi grafică, un landart efemer din hârtie. Lucrarea finală a fost o linie albă, lungă de peste 200 de metri şi lată de 40 de cm., poziţionată pe un câmp arat, lucrare care nu a durat decât jumătate de ora din cauza reacţiei rapide a autorităţilor. Nu a fost deci timp pentru a putea dezvolta lucrarea şi de a o face publică. Cu prima încercare de landart liniar am şi încheiat experimentele de acest gen pentru o lungă perioadă de timp.
Peste ani, când lucram la Proiectul Vădastra, m-am reîntors la trasarea unor linii în peisaj, linii cu o semnificaţie contextuală precisă, de aceasta dată. Am desenat astfel un vechi râu şi şanţurile cu apă ce înconjurau aşezarea preistorică, utilizând fâşii lungi de material textil, colorate de doamna Daniela Frumuşeanu. Aceste linii aveau rolul de a incita imaginaţia arheologului în procesul înţelegerii paleo-peisajului local. Liniile trasate în peisaj funcţionau aici ca o metaforă care îmbogăţea abordarea hermeneutică a omului de ştiintă. Am denumit această abordare art-cheologie1, aplicând-o în diferite contexte arheologice din România şi din Sardinia.
Ultima lucrare la care am utilizat linia ca element metaforic am realizat-o la începutul lunii noiembrie 2010 în Portugalia, pe muntele Monte Velho, în cadrul proiectului Cultura 2007-13/Landart Transformations, invitat fiind de domnul profesor Luiz Oosterbeek, directorul Muzeului de Artă Preistorică din Maçao.
Situat în regiunea Alto Ribatejo, în zona numită Zimbreira, Monte Velho domină râul Tagus, fiind străbătut de filoane metalifere. Încă din Epoca Cuprului, locul a funcţionat ca o atracţie pentru comunităţile umane din regiune, aici construindu-se în Calcolitic o cetate de piatra sau castro, loc fortificat ce a funcţionat şi în perioada Epocii Fierului.
[…]